Dansul omului-crocodil

( poveste pentru ultimele ore ale anului )

Uneori, dacă nu întotdeauna, timpul e o melodie sau un ritm. Din vidul, din pierderea infinită dintre două sunete răzbate uneori până la mine o viziune: un om îmbrăcat în crocodil, sau poate un om-crocodil, care dansează în ritmul ascuns al timpului; biped și legănându-și coada. În jurul lui nu e nimic; pare că dansul omului-crocodil e lumea însăși, cu toate formele ei, sau asta vrea să-mi spună. Câteodată omul-crocodil mai scoate și el sunete; un hârâit înfundat, de crocodil, care amuțește clipa, poate ca o amintire a morții.
Nu am văzut niciodată chipul omului-crocodil; cred că e chipul meu. Doar o mască, poate.

Viața la 60 de ani

Cu câteva zile în urmă s-au încheiat alegerile la care cititorii erau invitați să aprecieze vârsta semnatarului acestor rânduri. S-au exprimat 15 voturi valabile; din cei 15 cititori, 12 (adică 80%) sunt de părere că am peste 60 de ani. Tot așa crede și google, habar nu am de ce.

Când, la încheierea votului, am aruncat o privire în poll, mi-am adus aminte o poezioară pe care am compus-o cu multă vreme în urmă:

Fructe de mare

Un sultan
stă în ocean
și atunci când nu-l vedem
se desfată în harem,
cu-o sirenă
și-o balenă,
o meduză
cu ventuză,
o delfină
și-o rechină.
Dar o caracatiță
stă numai la cratiță,
ca să aibă fiecare
din belșug fructe de mare.

Nu știu ce mecanisme psihologice au stat la baza acestei aduceri aminte. Aș vrea totuși să vă gândiți la mine ca la un fel de opus al acestui sultan depravat. Sunt o persoană modestă și responsabilă, un stâlpușor al societății; am concepții democratice. Mi se pare foarte nedrept ca acea caracatiță să stea numai la cratiță. Și mă întreb cum se descurcă sultanul în ocean; eu nu știu nici măcar să înot.

Cum e viața la 60 de ani? probabil că frumoasă. Mi se pare că perioada cea mai grea din viața omului e de obicei cea cuprinsă între 50-60 de ani, vârstă pe care nu mi-a atribuit-o nimeni. La 60 de ani, cred că ai trecut un anume hop și ești mai relaxat.

Probabil că am deja acest sentiment de relaxare. Când mă plimb cu fiu-meu, câteodată îl strig, mai ales când face vreo prostie, ”Nepoaaateeee!”.

Dor de televizor

Am ajuns la concluzia că mi-e dor de televizor. Era ceva care făcea parte din viața mea, din ritualul zilnic; și nu mai e așa de multă vreme.

Mi-ar plăcea un post tv ”generalist”, ca TVR-ul de pe vremuri, din anii 90, la început. Ceva care să mă facă să nu schimb canalul. Mi-e dor de Albumul duminical. Aș vrea să mai văd o scenetă, cascadorii râsului, să mă uit la știri și apoi la un film, toate pe același post. Nu mai vreau să schimb canale, nu am timp, nici forță psihică pentru asta; dacă nu îmi place ce văd, îl închid și gata.
S-ar putea spune că acum oferta e mai variată și am de unde alege. Nu e deloc așa.
În plus, e ca și când m-aș întoarce obosit de la serviciu și ar trebui să îmi gătesc singur ciorba; poate nu am chef de asta, poate aș vrea să găsesc o ciorbă gata făcută, un amestec plăcut de ingrediente. Nici măcar nu poți să îți faci o ”ciorbă” cumsecade din grila tv, pentru că de obicei dai doar de una-două emisiuni de calitate, de care probabil nu ai chef în acel moment. Pentru o ciorbă cât de cât bună ai nevoie de internet. Locul în care oamenii se conectează la singurătate.

1 Decembrie

Cel mai frumos moment de Ziua Națională mi-a fost oferit de Bujorel:

”U'te ce păjitură!!! Parcă e la mulți ani!”

(era o chestie cu lumini festive pe bulevard)

Reptile

Într-o seară de toamnă, acum mulți ani, am mâncat primul hot dog din viața mea. Era vreme ploioasă și întuneric, iar strada pe care mergeam cu un prieten era acoperită cu un covor umed de frunze pe jumătate putrezite. Am trecut pe lângă un chioșc cu lumină albastră-violetă, iar prietenul meu a cerut un hot dog ”condimentat”. De curiozitate, exact asta am cerut și eu. Era chiar fierbinte -îl țineam în mână cu mâneca de la haină- și doldora de muștar și ketchup iute. Când am mușcat din el, la lumina unui bec de pe stradă, a curs din belșug pe adidașii mei și pe frunze, ca un sânge murdar. Mi-a plăcut foarte mult senzația; n-am mai mâncat niciodată de atunci un hot dog la fel de bun. Totuși, dacă am de ales între produse fast food, de obicei îmi iau un hot dog; îmi aduc mereu aminte de primul.

Într-o iarnă, pe la începutul anilor 90, am petrecut câteva ore în Gara de Nord din București. La o gheretă se vindeau crenvurști, fierți în apă de față cu consumatorul. La câțiva metri mai încolo dârdâia de frig (poate și de foame) un băiat îmbrăcat într-un pardesiu prea lung, cu căciula trasă pe ochi. Când vânzătorul a terminat de vândut crenvurștii fierți, l-a strigat pe băiat, a turnat fiertura goală într-un pahar de plastic și i-a pus-o pe tejghea.
Băiatul a reacționat cu o viteză incredibilă, ca și când i-ar fi fost teamă să nu i-o fure cineva. N-am mai văzut pe nimeni sorbind ceva atât de repede, cu atâta poftă și disperare. Ai fi zis că vrea să intre întreg în pahar.
Întors acasă, mi-am amintit în câteva rânduri întâmplarea și am băut și eu apa în care au fiert crenvurști, să văd cum e. Nu e rea, mai ales dacă ți-e frig. Foame nu prea mi-a fost, pentru că am mâncat în prealabil crenvurștii.

De ce m-am dus la vot în turul 2

M-a trimis mama.

Există un ursuleț care nu doarme niciodată

Datorez această constatare fiului meu.

Când Bujorel merge la culcare, ia cu el un ursuleț anume, care e cam de două ori mai scund ca băiatul. Ieri am aflat, însă, că și ursulețul merge câteodată din proprie inițiativă la culcare, cu alt ursuleț, cam de două ori mai scund decât primul.
La rândul lui, și ursulețul acesta ar trebui să doarmă cândva, firește, în compania altui ursuleț, aproximativ de două ori mai mic. Și tot așa.
Dacă orice ursuleț ar merge cândva la culcare, s-ar forma un șir monoton descrescător de înălțimi ale ursuleților, care ar tinde către zero. Aceasta, însă, nu se poate, datorită structurii discrete a materiei.
Rezultă, deci, că există un ursuleț care nu doarme niciodată. Probabil că e foarte mic, invizibil, iar acum bântuie printre microbi, molecule sau quarci.

Bărbați singuri

Acum vreun an, pe când mă duceam pe jos la serviciu, un fost coleg m-a claxonat dintr-un BMW roșu. Abia mi-am adus aminte cine era. A plecat demult de la locul de muncă pentru a-și deschide afacerea proprie, care se pare că merge bine. Trecând peste faptul că omul e divorțat, se poate spune că, în rest, are succes în viață.

Am urcat deci pe locul din dreapta, ca să mai schimb o vorbă și să ajung mai repede la serviciu. Din boxele mașinii răsuna, plină de nostalgie, vocea lui Tiberiu Ceia.
Fostul coleg -într-un mod destul de bizar- a părut jenat și s-a scuzat că ascultă așa ceva; dacă vreau, poate să schimbe pe radio. M-am mirat și i-am răspuns că nu e nicio problemă, apreciez folclorul de calitate și îl ascult și eu. Au mai urmat două doine bănățene, de plângeau semafoarele. Când să vină și una de joc, a trebuit să mă dau jos, să mă duc la serviciu.

Și nașul meu de nuntă ascultă Tiberiu Ceia la volan.
Nașul meu nu e bănățean și de obicei nu-i place muzica populară; nu e nici divorțat. Deși mai în vârstă ca mine și din altă generație, e mult mai în pas cu epoca, muzica momentului, tehnologiile digitale și gadgeturile de tot felul. Am fost uimit deci să-l văd ascultând o casetă veche de Electrecord, cu Tiberiu Ceia. Și el s-a scuzat.

Cred că mulți bărbați ascultă în secret Tiberiu Ceia. E un interpret potrivit pentru bărbații singuri, pentru clipele de singurătate ale bărbatului. Adică, atunci când ești numa tu și cu sensu vieții.
La sensu vieții n-ai ce-i face, așa că asculți Tiberiu Ceia.

Azi noapte, pe la 1, n-aveam somn și am ascultat și eu Tiberiu Ceia pe youtube. Am băut și o bere.

Johannes

”Dacă vreodată bucătarul lăsa vreun pește zburător printre bușteni, a doua zi acesta era acoperit de opt sau zece crabi mici care ședeau pe el și se serveau singuri cu ajutorul cleștilor lor. De obicei se speriau și fugeau să se ascundă,-când veneam noi. Dar la pupă, într-o găurică din strapazan, trăia un crab domesticit, numit Johannes. Împreună cu papagalul, care era iubit de toată lumea, crabul era unul din membrii comunității de pe bord. Dacă omul de la cârmă stătea de veghe pe o zi însorită cu spatele la cabină și nu avea pe Johannes ca să-i ție de urât, se simțea cu totul părăsit în pustiul mării albastre. Pe când ceilalți crabi mici fugeau care încotro și se ocupau cu furtișagul ca orice gângănii pe un vas obișnuit, Johannes stătea semeț în pragul casei lui, cu ochii mari deschiși, așteptând schimbarea cârmaciului. Fiecare om de cart avea o firimitură de pesmet ori o bucățică de pește pentru Johannes și n-aveam decât să ne aplecăm spre gaură, ca el să apară în prag și să-și întindă labele. Lua în clești firimiturile din degetele noastre, fugea înapoi la gaura lui, se așeza în prag și înfuleca aidoma unui copil mâncăcios.”

(Thor Heyerdahl, ”Expediția Kon-Tiki”; trad. Șerban Andronescu, ed. Științifică, București, 1959)

Pixul elvețian

Într-o dimineață de toamnă, acum câțiva ani, înainte de a ieși pe ușă ca să merg la serviciu, i-am cerut nevestei un pix. Nu-mi mai cumpărasem de multă vreme unul, iar pixurile, de obicei, se termină.
Nevastă-mea tocmai se întorsese din Elveția, așa că mi-a dat un pix elvețian. Era anexat unui carnet voluminos, care nu mi-a trebuit.

Un pix foarte interesant, nu după părerea mea, ci a altora. Din clipa în care l-am pus pe birou, a atras atenția tuturor. Toți colegii, fără excepție, au vrut să-l ia în mână și l-au luat.
Câțiva l-au și încercat pe hârtiile de pe biroul meu. Mă simțeam ca în filmul ”Planeta maimuțelor”. După vreun sfert de oră, pixul avea deja un strat de mâzgă, era alunecos.
Pe mine întâmplarea m-a deprimat profund; colegii erau veseli, satisfăcuți că au atins pixul. Părea că le-a redat pofta de viață. Cu ocazia respectivă am mai scris încă o poezie legată de condiția umană (nu cu pixul acela, ci tastând la calculator).

Am scris cu pixul elvețian doar vreo câteva zile; sincer, nu părea cu mult deosebit de alte pixuri. Poate nu mă pricep să apreciez calitatea.
Într-o seară, l-am lăsat la serviciu pe birou. În zilele care au urmat, nu l-am mai găsit nici pe birou, nici altundeva.

Nemulțumit de infinit

Azi, în parc, stătea pe o bancă un nene pensionar solemn, stâlp al societății. Privea la infinit, sigur pe sine, dar nemulțumit. Nemulțumit de infinit.

Cerul și vulpea

Demult spunea vulpea-n povești
că-s acri strugurii cerești;
de-atunci ea umblă cercetând
prin umbre, scorburi și pământ,
în ochi subțiri prinzând mereu
năluci ce plăsmuiesc un zeu.

Dar toamna-albastră cer așterne
și-n ceața genelor viclene;
din depărtări în care-a fost
se-ntoarce drumul către rost.

În ceas golit de vieți știute,
când pasul cade-n frunze mute,
doi ochi de vulpe, într-ascuns
privesc la strugurii de sus.

Mierla

O mierlă fără cioc e totuși o mierlă.
O mierlă fără gât e totuși o mierlă.
O mierlă fără ochi e totuși o mierlă.
O mierlă fără picioare e totuși o mierlă.

O mierlă fără nicio parte e totuși o mierlă. Pentru că identitatea ființelor și lucrurilor palpabile nu poate fi explicitată, nici anulată.

Apă imaginară

-Ta-ti! Taaaaaatiiiiii!
Și Bujorel vine în fugă ținând în mână un cub.
-Tati, tati! Bei apă de aici!
(Nici măcar nu e un recipient.)

M-am făcut eu că beau apă de acolo și, deodată, m-am înecat cu ea. Am tușit și iar am tușit, până mi-a trecut. Iată că te poți îneca și cu un lichid imaginar. I-a dat și lui Mami să bea; ea a fost mai precaută și a băut cu grijă.

Toamnă veche

Când începea școala, mă întorceam de la țară și picam în altă lume. Una din marile ei uimiri erau castanele care cădeau din arborii încă verzi și frunzoși; castane brun-roșcate, cu coaja netedă ca pielea fotoliilor. La țară nu era niciun copac din aceștia, pe care i-am legat pentru totdeauna de lumea orașului.

De la o vreme, nu m-am mai întors toamna de la țară, pentru că am rămas peste vară în oraș. Iar anul acesta castanele s-au copt deja pe la jumătatea lui august. Când le-am văzut, m-am întristat, ca și când toamna ar fi venit prea repede. Apoi m-am gândit că, dimpotrivă, e un semn că vremea a fost mai caldă ca altădată, iar vara va fi mai lungă. Dar toamna va veni; la fel de bolnavă ca întotdeauna.

M-am uitat la o frunză căzută: avea marginile galbene, iar mijlocul încă verde. Încă viu pentru o vreme; ce folos? Așa se moare toamna: viața se stinge pentru că se rup punțile. Țesutul mort înconjoară viul.
Acestea toate nu le simțim prea bine, pentru că avem o toamnă urbană; asfaltul e același, dacă e reparat, iar noi putem să ne fabricăm oricând, după plac, mici anotimpuri. Dar, din când în când, putem să privim o alee lungă pe care nu mai merge nimeni, pentru că nu are rost; aceea e toamna.

În încheiere acum, pentru că nu știu prea bine să scriu, nici să închei, o să ascult încă o dată un cântec popular, al tarafului Junii Mândri Căpcăuni. Poate îl știți, se numește ”Nu mai îs omu' ce-am fost".

Singurătatea (9). Fantomele identității

E limpede că un gând nu poate fi întru totul la fel a doua oară. Nu putem avea de două ori același gând. Un obiect al gândirii nu poate fi, deci, identic cu ”el însuși”, pentru că a doua lui prezență este deja alta. Desigur, există o suprapunere a celor două prezențe, care s-ar putea numi mai bine ocultare a primeia de către a doua.
Putem spune că A este identic cu A doar dacă A este cineva. Cineva asemenea cu noi înșine.

În afara principiului identității, gândirea logică este însă imposibilă. Pentru a putea gândi logic, atribuim calitatea de a fi asemenea cu noi înșine oricărui obiect. E ca și când i-am acorda suflet și conștiință oricărui A. Problema este că noi chiar le dăm suflet obiectelor gândite. Un suflet care nu le aparține, care va trăi și după ce ele vor dispărea o dată cu gândirea sau înainte de dispariția ei. Legătura dintre A și A este dată de sufletul lui A, o fantomă a identității, pe care noi o aducem în lume.
Noi, adică eu și tu, cel care exiști doar acum când scriu și spun ”noi”; ai putea fi și tu o fantomă, dar ești mai degrabă o iluzie fără suflet.

Seiria

Vechii geografi și-au dat seama că, dacă mergi spre nord, diferența dintre durata nopții și cea a zilei crește, în funcție de momentul din an ziua fiind ori prea lungă, ori prea scurtă; așa încât locuitorii nordului îndepărtat sunt fie luminați de un soare care nu mai apune vreme de câteva luni, fie scufundați în bezna cimmeriană. Dimpotrivă, dacă mergi spre sud, zilele și nopțile tind să fie la fel de lungi. În sudul îndepărtat, de care s-au apropiat corăbii egiptene și feniciene, ziua și noaptea erau egale, de câte 12 ceasuri fiecare.
Mai departe spre sud, dincolo de aceste locuri, unii geografi susțineau că ziua și noaptea continuă să fie egale, însă durata lor scade mereu. Undeva, în cel mai îndepărtat tărâm al sudului, se află Seiria, un loc în care ziua și noaptea sunt tot egale, dar mai scurte decât o clipire a ochiului. Din cauza asta, acolo pare să fie mereu zi, iar imaginile pâlpâie în ochi, obosindu-i. Fiind obișnuite cu zilele foarte scurte, animalele din Seiria sunt atât de iuți, încât ochiul omenesc le vede în același timp în locuri diferite, ca pe o dungă continuă, șerpuind foarte repede, ce se scurtează la un capăt și crește la celălalt. Pentru că oamenii sunt atât de înceți față de prădătorii din Seiria, nimeni nu s-a întors viu de acolo. Cei care călătoresc spre Seiria ar trebui să fie complet înveliți în platoșe și zale; însă nimeni nu a putut îndura o asemenea îmbrăcăminte, din cauza arșiței sudului.

Feminisme

Într-o după amiază înăbușitoare a acestei veri, o fetiță și mama ei, pe o bancă din parc.
-Mami, tu nu ai păr pe mâini. De ce nu ai păr pe mâini?
-Așa sunt eu, nu am păr pe mâini, răspunse mama, zâmbind giocondic.
-Hm. Eu de ce am păr pe mâini?
Și fetița, nemulțumită și parcă încovoiată de apăsarea unui destin cosmic nedrept, s-a ridicat de pe bancă și s-a dus să bată mingea ceva mai încolo.

Miercurea fără cuvinte

Spărgătorul de geamuri

Pe vremea copilăriei mele, într-o toamnă, orașul meu ajunsese aproape terorizat de un ins care spărgea geamuri noaptea. Unii spuneau că e o bandă organizată, un fel de sectă. Cred, însă, că era vorba mai degrabă de un singur om. Spărgea cel mult un geam pe noapte, cu talent, pentru că unele geamuri lovite erau pe la etajul 10. Pe durata iernii, spargerile au contenit. Au reînceput în primăvară, continuând -din ce în ce mai rar însă- până în miezul verii. Mulți și-au pus atunci jaluzele exterioare; ai mei, mai degrabă, l-au ignorat. Erau de părere că e un derbedeu oarecare, un bețiv care își face de cap până va fi prins și va da socoteală. Nu l-a prins nimeni.

Ciudat e că bănuiam cine este; și cred că aveam dreptate. Un tânăr pe nume Nicolas, care locuia cu câteva blocuri mai încolo de noi. Nicolas era grec după ambii părinți; în cartier locuiau mai mulți greci, majoritatea în familii mixte. Pe vremea aceea încerca, an de an, să intre la facultatea de medicină; a reușit a patra sau a cincea oară, chiar în vara în care spargerile geamurilor au încetat.
Când eram mai mic Nicolas mi-a dăruit o praștie făcută de el; o praștie adevărată, strașnică, aproape o armă. M-a învățat și cum să trag cu ea. N-am prea ieșit cu ea pe afară; mi-era teamă să nu mi-o ia copiii mai mari. Praștia aceea croită cu meșteșug m-a făcut să cred că spărgătorul de geamuri e nimeni altul decât Nicolas. În ultimul an nici nu îl prea văzusem, învăța mereu închis în casă. Nu l-aș fi dat de gol. Pe vremea aceea citeam Legendele Olimpului, iar Nicolas era un grec adevărat; îl priveam cu interes și admirație. Semăna chiar cu unele statui grecești; părea fragil ca un efeb, dar avea mușchi de alpinist, fibră pură.

De ce spărgea geamurile, nu știu. Un geam spart e doar un gol. Un geam nespart e un gol care emană ceva, o energie stranie izvorând din vid. Geamurile te privesc chiar dacă nu e nimeni în spatele lor; o privire a cuiva care nu este.

În vacanța anului următor, Nicolas era student la medicină. Se schimbase mult (din cauza disecțiilor, credeam eu); căpătase un aer neprietenos. Apoi, după câțiva ani, a plecat în străinătate; nu știu dacă a terminat facultatea.

Telefonul fără fir

Aseară puștiul meu spunea ceva foarte răspicat și convingător, dar n-am priceput prea bine ce.
Eu am auzit: ”Hai să mergem la bar să ne-mbătăm!”. Pe cuvântul meu, asta am înțeles. Nici nu mi-a trecut prin cap altă soluție.
M-am uitat la el nu știu exact cum (”ca vițelul la poarta nouă” e probabil o bună aproximare) și am ridicat din umeri.

Nevastă-mea a lămurit situația. Băiatul spunea de fapt: ”Hai să mergem la baie să ne spălăm!”.
N-aș fi intuit asta. Dar intuiția e de multe ori înșelătoare.

Vacanță

Plecăm în vacanță cu burunduțul. El și cu maică-sa, ca doi pecenegi ce sunt, s-au înțeles să nu mă lase cu laptopul pe coclauri. Ei, asta e.
Arta scrisului, ca și comentariile și sugestiile dvs. vor lua o pauză aici, ca și la cealaltă adresă.

Toate bune și zile senine vă dorim!

Concurs

M-am gândit să propun cititorilor un concurs cu premii. Participanții care respectă regulile și concurează cu fair-play au mari șanse de câștig.

Iată care sunt condițiile stricte ale participării:

1. La concurs te poți înscrie doar dacă te-ai mai înscris deja.
2. La concurs nu te poți înscrie de două sau mai multe ori.
3. Pentru a participa la concurs înscrierea este facultativă.
4. Participanții la concurs vor pune cinci întrebări ale căror răspunsuri sunt date în cele ce urmează. Fiecare întrebare este punctată cu un scor maxim cuprins între 1 și 5; scorul maxim al fiecărei întrebări este secret.

Iată răspunsurile:

I. Ca să îmi dau seama, ar trebui să am șaisprezece ani.
II. Niciodată.
III. Șapte purici.
IV. Când deschizi o carte, iese din ea o fantomă. Dacă închizi cartea încet, uitându-te atent la pagini, fantoma nu va îndrăzni să intre la loc, rămânând prizonieră în lumea de afară.
V. Doar pe insula în care pentru nucile de cocos nu se verifică axioma alegerii.

5. Întrebările vor fi adresate până în data de 31 septembrie 2014.

Ca informație confidențială, cel care va evalua participanții este un tip inflexibil, cu dureri de spate, ușor miop, corupt.

Și acum premiile:
Premiul I: un urs
Premiul II: un mistreț
Premiul III: un melc
Mențiune: o căprioară visătoare și diafană
Premii speciale: s-ar putea să existe.

Vă dorim mult succes!

Concavitate

Dacă ești un patrulater concav, ori o altă figură geometrică având această calitate, cel mai scurt drum dintre două puncte din interiorul tău (ori dintre tine și tine însuți) poate trece prin afara ta. Așa se vede de exemplu în desenul de mai jos, în care linia roșie care unește pe A cu B (o linie dreaptă, drumul cel mai scurt în geometria elementară) trece prin afara figurii albastre.

 

Foarte tare. Înseamnă că, dacă vezi pe cineva mergând aiurea pe coclauri, pe te miri unde, poate că de fapt el se duce drept acasă, fără să ocolească prin terenul propriu.

Poate că așa și e viața în lumea asta care în mod clar nu e a noastră: un drum drept pe o linie roșie, trecând pe altundeva între noi și noi înșine. Drept ca lumina, să nu pierdem timpul.

Cizma

În vremuri de demult, în satul din Alpi numit Ampaseriaz, toți oamenii serioși aveau un singur picior și o cârjă. Cei cu două picioare erau priviți drept necopți, pierde-vară, târâie-brâu, oameni buni de nimic; drept pentru care nu puteau deține proprietăți, nici nu se puteau căsători.
Cei care doreau să intre în rândul lumii treceau pe la felcerul satului care, contra unei sume de bani, le tăia unul din picioare. Nu exista vreo preferință pentru stângul sau dreptul; dreptacii și-l tăiau de obicei pe cel stâng, iar stângacii pe cel drept. Între timp își comandau și o cârjă bună, mai meșteșugit sau mai grosolan alcătuită, după posibilitățile fiecăruia; și astfel, cu piciorul lipsă și rezemați în cârja nouă, erau ca oricare alt gospodar, bucurându-se de cuvenitul respect al celorlalți.
Un om cu un singur picior nu se putea aventura mult în afara satului, care era înconjurat de munți înalți, cu stânci și prăpăstii de netrecut; și se putea dedica astfel din plin muncii câmpului, gospodăriei și familiei.

Așa stăteau lucrurile în Ampaseriaz; și stăteau bine. Nimeni nu se plângea de nimic, viața -grea, dar cu bucurii- își urma firesc cursul; până într-o zi, când un gospodar întors cu un car de lemne din pădure istorisi, tulburat, o poveste nemaipomenită.
Pe o potecă mai neumblată umbla singur un picior; adică țopăia din loc în loc, ca și când s-ar fi plimbat pe acolo fără nicio treabă. Un picior, ca acelea pe care și le tăiaseră cu toții în tinerețe.
Privirile tuturor se întoarseră atunci spre felcerul satului, care fu pus întâia oară în încurcătură. Se știa că picioarele sunt îngropate într-un loc anume, mai la vale de sat. Oare nu le îngropase bine?
Felcerul mărturisi atunci întâia oară că găsise de multe ori gropi dezvelite, dar asta se întâmpla de multă vreme, de pe când trăiau tatăl și bunicul lui. De bună seamă că animale sălbatice, urșii sau mistreții, le-au dezgropat și le-au mâncat. Dar ce poți face împotriva fiarelor codrului? Și, mai ales, cine a mai văzut picior umblând de unul singur prin pădure?

Oamenii începuseră să nu-i dea prea multă crezare celui cu povestea piciorului. Însă, cu trecerea timpului, aceste vedenii s-au înmulțit. Iar picioarele țopăitoare veneau din ce în ce mai aproape de sat.

Într-o duminică, pe când oamenii se întorceau de la biserică, s-a întâmplat ceva de necrezut. Un picior a avut îndrăzneala să vină, șontâc-șontâc, pe strada mare a satului. Oamenii îl priveau îngroziți, iar un gospodar de ispravă i-a ars o cârjă zdravănă. Se vede că l-a durut, pentru că s-a zbătut un pic închircit, iar apoi a luat-o la goană înapoi spre pădure. Nu s-a mai întors; însă toți oamenii văzuseră ceva foarte ciudat: piciorul era încălțat într-o cizmă veche, cum nu se mai făceau de pe vremea stră-străbunicilor. Nimeni nu mai purta așa ceva și nimeni nu mai avea în casă o asemenea cizmă. Încălțări ca acelea puteau fi văzute doar în tablouri de demult.
Atunci sătenii cu un singur picior și-au dat seama, cu mare mirare, că picioarele tăiate trăiesc mai mult decât oamenii. Și, dacă lucrurile vor continua așa, picioarele vor împânzi toate locurile.

Cu mare durere, oamenii din Ampaseriaz s-au despărțit atunci de obiceiul lor străvechi. Picioarele au mai umblat multă vreme prin păduri; însă, de la un timp, nu s-au mai văzut, pentru că nici ele nu trăiesc veșnic.

Vis de vacanță

Nu știu de ce crocodilul îmi sugerează ideea de vacanță. Probabil pentru că e verde.

Am avut un vis de vacanță.
Trebuie spus că sunt cât se poate de împotriva vacanțelor ”all inclusive”, chiar și a rezervărilor; însă, de data asta, mă bucuram și eu de condiția turistului-legumă.
Era așa cum mi-am dorit: o piscină rotundă, pe o mica ridicătură stâncoasă. În piscină apa venea printr-o cascadă mică, atât cât să-mi încânte auzul; iar apa din bazin se scurgea încet în marea albastră. Era soare și niciun nor pe cer, dar stăteam la umbră. Doar eu și un crocodil.
Din când în când înotam împreună în bazin; era un crocodil blând și frumos. Uneori mă lăsam pe spinarea lui și pluteam așa ore întregi, în derivă. Apoi mă scufundam, dădeam din picioare ca brotacul și săream -țuști- drept pe saltea, la umbra palmierilor. Acolo ronțăiam nuci de Brazilia, iar crocodilului îi dădeam ananas, savarine și tort diplomat.

Un vis, desigur, irealizabil; pentru că nu știu să înot.

A ridica o Cupă

Ce înseamnă o Cupă ridicată de un învingător?
Înseamnă victoria. Dar, înainte de a fi victorie, Cupa e o minune și un copil.
Am văzut asta în 2002, când brazilianul Cafu ținea în mâini Cupa Mondială; ca pe o minune și ca pe un copil.

Aseară a fost un fel de semifinală a Cupei Mondiale la fotbal. În urma ei, Cafu nu a fost lăsat să intre în vestiarul Braziliei pentru a-i întâlni pe jucători. Orice ar fi fost la mijloc, îmi pare rău. Dar ce-aș putea spune despre asta? Nici măcar nu sunt fan al Braziliei.

Animal beauty

Chiar dacă ești adeptul unei teorii creaționiste, e destul de previzibil răspunsul la întrebarea: cu cel fel de animal se aseamănă cel mai mult omul? Cu o maimuță. Evident.
Totuși, o femeie care seamănă cu o maimuță nu e considerată atrăgătoare. Femeile atrăgătoare sunt asemuite cu tot felul de alte animale, încât te întrebi dacă nu cumva omul e un pic zoofil, desigur în sensul larg al cuvântului.

Preferate par mamiferele copitate; femeia frumoasă e căprioară, gazelă, antilopă, cerboaică, dar chiar și văcuță (de unde numele Damaris), oaie (de unde numele Mioara) ori iapă (de rasă, eventual).
Mai poate fi pisică, în variante mai ”hard” panteră ori tigroaică (femeile puternice sunt la modă), vulpiță, puicuță, lebădă, porumbiță, veveriță. Ori, de ce nu, șerpoaică sexy și fatală.
Se folosesc și comparații mai inedite, atunci când fizicul femeii e mai ieșit din standarde: șoricuță, broscuță, vrăbiuță, gâzuță, furnicuță, iepuraș, ursuleț.

E clar că nu e frumos să fii ca o maimuță, dar se pare că e sănătos. Deduc asta din recomandările medicilor.
În primul rând să mănânc ca o maimuță, mai ales fructe și alte crudități (nu le menționez că mă indispun). Apoi să fac mișcare, hop, țop, plimbărică; inclusiv să mă legăn de niște bare, o maimuță autentică ar iubi chestia asta. Să fiu bine dispus, vesel, să socializez, că e de bine.
În aceste condiții umanitatea, cu stilul ei aparte de viață, începe să semene cu un experiment eșuat. Ne întoarcem la vărul cimpanzeu.

Noroc cu femeile, măcar ele nu seamănă cu maimuțele, ci cu alte cele.

Oldie but goldie: Aruncarea măciucii din farfurie

Pentru că Soarele se scaldă de-o vreme în această zodie retro în care m-am născut și eu (și în ton cu ultimele scrieri -hotărât sportive- de pe blog), m-am gândit să redau aici o postare mai veche. Îmi aparține și e din 2011, pe un forum unde azi nu mai intră nici Chupacabra, anume sport365.ro/forum. O găsiți și aici, cu tot cu comentarii. O, tempora! ...

***

 

Aruncarea maciucii din farfurie este un sport cu valente olimpice, inrudita cu atletismul si tirul cu bata.

Proba se desfasoara dupa cum urmeaza.

Proba A
Concurentul trebuie sa alerge de la linia de start pana la o alta linie (numita linia de lansare), tinand in maini o farfurie pe care trebuie sa stea in echilibru o maciuca ( optional - o bata de oina, un copan de strut). Daca maciuca nu sta vertical in echilibru sau daca nu ajunge la linia de lansare in timpul maxim admis, incercarea se considera ratata.
Ajuns la linia de lansare, concurentul trebuie sa lanseze maciuca din pozitia de echilibru, incercand sa o propulseze cat mai departe.

Se puncteaza 2 chestii:

1. timpul de alergare intre linia de start si cea de lansare (cat mai mic, preferabil)
2. distanta parcursa de maciuca dupa lansare (cat mai mare, preferabil)

Proba este redata schematic mai jos

Proba B
La proba B nu exista linie de lansare. Concurentul alearga de la start timp de 30 de secunde dupa care lanseaza maciuca.
Se puncteaza distanta totala parcursa de maciuca.

Așa ar trebui să fie terenul de fotbal

Mai sus am realizat o schiță aproximativă a felului în care ar trebui să arate un teren de fotbal.
În acest mod nu poți vedea ce se întâmplă în cealaltă jumătate de teren decât dacă ajungi în vârful dealului. Mi se pare corect.
Spre deosebire de asediul unei cetăți, la care cei care se apără sunt în deal, iar atacatorii în vale, aici e invers. Acest teren avantajează atacul.

Pe sub terenul de fotbal ar trebui să fie o cale ferată, cu trenuri. Pentru că fotbalul, în orice direcție de atac s-ar juca, e perpendicular pe drumurile vieții și curgerea timpului, e o evadare în altă dimensiune.
Când trecem printr-un tunel al vieții, întunecat și fără perspective, ne putem imagina că undeva, deasupra, se joacă fotbal.

Carne albă

La meciul Germaniei cu Algeria, soția mea a fost uimită să afle că țin cu Algeria. M-a luat deoparte și m-a chestionat câți jucători algerieni cunosc; îl știam cu numele doar pe portar. În schimb, de la nemți îi știam pe toți. Unde mai pui că unii din ei joacă la Bayern, echipa cu care țin și ale cărei simboluri îmi decorează frigiderul și halba de bere. Atunci de ce țin cu algerienii? Tocmai pentru că pe nemți îi știu, am îngăimat eu morocănos, în lipsă de alte argumente.

De ce nu țin cu nemții? Probabil că m-am săturat de Europa. Și de victoriile europene. Europa: materialism, scepticism, logică (proliferată ca un țesut extras demult dintr-un organism viu și întreținut artificial în eprubete), conveniență. Europenii sunt animale domestice și confundă domesticitatea cu umanitatea. Carne albă, carne moartă.

M-am săturat. Măcar la fotbal să piardă.

Seleção

Brazilia fotbalistică are destul de puțini suporteri la noi. Mai demult nu puteam să țin cu ei, pentru că mi se păreau prea buni; nu e cazul meciului de aseară, când abia au câștigat meciul cu Chile. Nu e cazul niciunui meci de la acest Mondial.

Brazilia, însă, continuă să fie altfel. Oamenii ăia nu joacă fotbal, ci altceva, al lor. Cu aceleași reguli ca fotbalul, însă altceva. Se vede că nu regulile definesc jocul; ciudat și paradoxal, dar așa este. Am învățat asta de la Brazilia, în mai mulți ani.
Nici ordinea și nici progresul de pe drapel; un haos aparent și inextricabil. Plaja, plantațiile și pădurea unduind impredictibil în dansuri adânci, magnetice. Brazilienii parcă și aleargă altfel.

Cred că Brazilia e imposibil de învins. Poți să-l învingi pe cineva doar dacă joci același joc ca el. Însă jocul Braziliei nu-l mai joacă nimeni. Poate că, dacă l-ar juca, ar fi în aceeași echipă cu ei; dar asta nu se știe.

Regele animalelor

Cine este regele animalelor? Aflăm din Cartea lui Iov, capitolul 40.

Regele animalelor paște iarbă.

Notarul și elefantul mort

Deși am prin vecinătate câteva birouri notariale, când am vreo treabă cu actele (destul de rar) prefer să merg la un notar din centru. Tarifele sunt cam la fel, omul e mai amabil, biroul mai frumos, iar când plec de acolo am o senzație mai degrabă plăcută.

Într-o iarnă, după sărbători, îmi așteptam pe-acolo rândul, așezat comod pe un scaun; lângă mine mai stăteau o femeie în vârstă, ce părea de la țară, un tânăr cu brațele tatuate și un ins cu figura greu de ținut minte, cam la vreo 40 de ani. Niciunul din noi nu putea ignora un ecran mare de tv ”plasmă” pe care se desfășura autopsia unui elefant.
Dacă vreunul din noi ar fi avut telecomanda, probabil că ar fi schimbat postul. Nu știu însă dacă era nevoie de o schimbare, pentru că urmăream cu toții autopsia elefantului, cu o privire fixă și bizară (nu mi-am putut vedea propria privire, însă presupun că semăna cu a celorlalți).
Când prin tăietura bisturiului conținutul stomacal al elefantului se revărsa pe tot ecranul, și-a făcut apariția și notarul, fredonând ceva cu un aer distrat. S-a oprit și s-a întors o clipă spre ecran; a tresărit parcă șocat și, ca un scamator, a scos de undeva din aer telecomanda, pregătindu-se să ne servească imagini mai agreabile.
Aici, însă, a întâmpinat o rezistență indignată:
-NU SCHIMBAȚI POSTUL! au izbucnit tânărul și celălalt personaj.
LASĂ ACOLO! glăsui și femeia. ”Lăsați-l așa”, m-am pomenit că zic și eu.
Notarul s-a mai uitat o dată la ecran, a ridicat din umeri și s-a dus mai departe, fredonând aceeași melodie. La puțină vreme după asta, m-a chemat în birou și mi-a dat actele pentru care venisem.

Când am plecat, tovarășii mei de așteptare priveau în direcții divergente; emisiunea cu elefantul se terminase.

Străinul cel rău

Se știe că orice vorbă care conține în ea răutate nu poate fi adevărată. Asta o știau, în felul lor, și oamenii tribului dispărut Akampoya, din estul Amazoniei.

Tribul Akampoya nu era străin nici de logica aristotelică; știau, de exemplu, că, dacă o propoziție este falsă, atunci negația ei este adevărată. Pe acest principiu se bazau ciudatele lor practici religioase.
Spre deosebire de imensa majoritate a celorlalte triburi, Akampoya recunoșteau că se află foarte departe de zei, care nu le mai vorbesc. Nu aveau preoți, nici clarvăzători; îl aveau în schimb pe străinul cel rău, un personaj sinistru, posedat de ființele malefice.
Din când în când străinul cel rău profera blasfemii și alte lucruri îngrozitoare; niște propoziții false, cărora nu trebuiau decât să le formuleze negația logică pentru a obține propoziții adevărate. Așa luau naștere adevărurile de credință ale tribului Akampoya.

Străinul cel rău era la origine chiar un străin, capturat din rândurile vreunui trib vrăjmaș și dat în ”grija” predecesorului său, care îl supunea unui regim de tortură minuțioasă, pe durata a câțiva ani. Când ura celui chinuit era suficient de mare, iar aceiași demoni îl cuprindeau și pe el, noul străin era lăsat să-l ucidă pe cel vechi, luându-i astfel locul.

Când primii misionari, însoțiți de soldați, au întâlnit tribul Akampoya, în foarte scurtă vreme străinul cel rău a fost exorcizat și apoi executat.
Misionarii le-au explicat oamenilor tribului că adevărul se obține prin revelație și credință afirmativă, nu prin negație. Pentru o scurtă vreme, Akampoya au pășit pe calea noii religii, aduse de misionari. Apoi nu s-a mai aflat nimic despre acest trib.
Se pare că a dispărut în întregime datorită unei boli neprecizate, dar aduse de europeni. Supraviețuitorii, deveniți nomazi, s-au integrat în alte triburi amazoniene ori și-au pierdut urma în marea pădure.

Memorie

În lichidul arămiu din pahar a căzut un pinguin de gheață. După câteva minute, gheața s-a topit, iar pinguinul pare să fi dispărut.
Totuși, el rămâne prezent în invizibila structură fluidă, pe care a modificat-o pentru totdeauna.

Așa e și memoria: un lichid în care se dizolvă încet întâmplările. Când au dispărut cu totul, au schimbat cu totul memoria în care cad; și, din ceva care se dizolvă, devin ceva care dizolvă.

Gângănii

Am primit, zilele trecute, o plasă cu cireșe culese dintr-o livadă părăsită, cu pomi bătrâni și uitați. Foarte gustoase, din sânul naturii și -evident- pline de viermi. Asta n-a fost chiar o problemă.

Am observat că fiecare cireașă conține un singur viermișor, într-o jumătate a ei. Așa că am mâncat împreună cu Bujorel jumătăți de cireșe: el jumătățile fără vierme, iar eu pe cele cu vierme; cu tot cu vierme. De când cu Bear Grylls, m-am mai dezinhibat dpdv culinar. Desigur, n-aș putea mânca tot ce mănâncă el, dar viermele din cireașă e foarte mic și probabil cu gust de cireașă; sunt sigur că toți consumatorii de cireșe mestecă ocazional viermișori.
Unii s-ar putea întreba de ce nu i-am dat lui Bujorel jumătățile cu viermișor; m-am gândit că, la vârsta lui cel puțin, sunt mai potrivite alte surse de proteine.

Tot din zilele trecute a început să bântuie pe deasupra orașului un avion care împrăștie o otravă pentru țânțari sau alte gângănii. Sigur e că mor cam toate gângăniile; parcul e plin de insecte felurite, toate țepene. Unele din ele nici nu știam că există. Singura care mai mișca era o rădașcă mare, mascul; nu e de glumă cu neurotoxina.
Probabil că pe gândacii din parc nu i-ar mai înghiți nici Bear Grylls; totuși, mierlele păreau să nu cunoască logica întâmplării și mișunau -în vervă maximă- printre atâtea și atâtea feluri de mâncare neașteptat de ieftină.

Sufletul frunzei

Cea dintâi înțelegere este cuvânt
cuvântat către Acolo
De Acolo prins ca o frunză

Așa și frunzele sunt cuvinte
fremătătoare, neînțelese

Ceață în munți

Pe fereastră văd crâmpeie de munți. E ciudat că formele lor încep să fie bine deslușite doar de către neguri.

Pe vreme senină, spinările lor se disting greu una de alta, iar distanțele sunt dificil de apreciat; uneori, însă, ceața îi acoperă pe unii, lăsându-l dezvelit pe câte-un altul, ca pe un uriaș abia născut, închis în gândurile lui de piatră.

Personajul

Într-una din zilele trecute am cunoscut un personaj de carte. Acum e bătrân, trecut de 75 de ani, poate chiar mai mult.
Cu mulți ani în urmă, a fost sursa de inspirație a unui prieten scriitor, care l-a transformat în personaj central al unui roman. I-a păstrat până și numele. Scriitorul a murit în urmă cu vreo 30 de ani; personajul -care pe atunci avea o vârstă apropiată de a lui- încă trăiește.
E firesc să fie așa; personajele trăiesc mai mult decât scriitorul. Chiar dacă le ucide în roman, poți să deschizi oricând cartea la o pagină unde sunt încă vii.

În multe povestiri de aici apar ca personaje oameni pe care i-am cunoscut în viața de zi cu zi. Pentru că i-am transformat în personaje, probabil că îmi vor supraviețui. Și simt că asta este bine.

Miezul și uitarea

Cine nu vrea să ajungă la miez? E bun, e gustos și hrănitor; iar fără hrană nu putem trăi.

E adevărat însă și faptul că nu putem mânca oricât; așa că unele nuci sunt lăsate nesparte și ascunse pe undeva. Lăsate pe mai târziu, doar pentru noi.
Așa fac veverițele. Doar că, uneori, uită unde au ascuns nucile. Și tocmai din nucile uitate răsar acei arbori uriași, cu fructe din care se hrănește toată lumea.

Asta e legea uitării: partea nedevorată, netrăită a vieții se face copac. După ani și ani. Te și miri de unde a putut să răsară și să facă atâtea nuci bune.

După-amiază de mai

O pungă veche zboară
pe deasupra blocurilor.

De ce n-ar zbura?

Oameni suspendați

Întins în scaunul dentistului, încercam o senzație de confort, familiaritate și dorință de acțiune; nu datorită situației în care mă aflam împotriva așteptărilor mele de la viață. Era din cauza faptului că podeaua cabinetului era la nivelul solului; eram la parter. Prin fereastră vedeam strada și oameni trecând; uneori ploua. Dacă aș fi ieșit pe ușa cabinetului ori pe fereastră, primul meu pas ar fi fost pe pământul asfaltat.
La mine acasă nu pot trăi această senzație, iar la serviciu prea puțin. Ca mine trăiesc mulți alți oameni, suspendați la mulți metri deasupra solului, pe insule înconjurate de un mediu străin; pentru că nu putem zbura ca păsările. Există, la oamenii suspendați, un sentiment inerent de izolare; ne-am obișnuit atât de mult cu el încât îl ignorăm.

Întors acasă de la scaunul dentistului (ah, ce dureros!) am privit câteva minute pe fereastră; mi-a fost greu. Cred că așa se simțea meșterul Manole părăsit pe acoperișul mănăstirii Argeșului. Am închis ochii, iar când i-am redeschis senzația apăsătoare dispăruse.

Se spune că guanșii, vechii locuitori ai Insulelor Canare, nu știau să înoate, nici să-și construiască bărci, deși erau înconjurați de mare. Erau oameni ai muntelui; un munte de pe care nu puteau coborî.

Și blocurile în care locuim sunt munți; așa le-au descris negrii care l-au însoțit pe David Livingstone în expediția care a străbătut Africa. Înainte ca negrii să vadă un bloc, exploratorul le explicase că blocul înseamnă mai multe colibe puse una peste alta (ceea ce ei n-au reușit să-și imagineze); după ce l-au văzut, au declarat că e un munte cu mai multe peșteri.

Din ce-i pe-aici...

Din ce-i pe-aici, ofrandă lor
un rest de nufăr plutitor
și chip de lemn și bărci de pâine
pe apa dintre azi și mâine.

Când ziua cade în genune
nimic în urmă-i nu se spune;
sihastre liniști au rămas
veghind în clipa fără glas.

Doar darul serii trece vama
și-n alt tărâm își află seama,
plutind pe-o apă de izvor
spre-ostroavele Blajinilor.

Afinități

Ai afinități cu o anumită țară sau regiune dacă îți place marfa proastă de acolo.
Dacă, de exemplu, îți plac serenadele lui Jorge Negrete, poate însemna doar că îți place muzica bună; însă, dacă asculți cu relativă plăcere orice mariachi prăpădiți, e clar că ai afinități cu Mexicul.

Se înțelege de aici că un om cu gusturi fine ar trebui să nu dezvolte afinități cu nicio patrie, să fie prin excelență un cosmopolit; să culeagă din orice colț de lume doar crema cremelor și să meargă mai departe. În realitate, însă, orice vagabond rafinat își are o patrie pe potrivă, un loc de unde ar înghiți aproape orice, ca ultimul țopârlan; nu i se face prea dor de ea pentru că poartă cu sine, ca melcul, o imagine a ei.
S-ar putea să îl vedem retras și cantonat în ea pe la bătrânețe, o vreme când ai mai multă nevoie de realitate. Dacă dispune de mijloace financiare, firește.

Păpădia

Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea; nu am văzut-o de câteva zile.

Ce poate fi între un om și o păpădie? Nu știu. A fost ceva la prima vedere; m-am apropiat de ea și, temându-mă să nu dispară prea curând, i-am făcut o poză. N-a dispărut; am revăzut-o și în zilele următoare. Am trecut uneori pe acolo doar ca să văd ce mai face.
Am vrut să-i vorbesc; dar ce-aș fi putut să-i spun? și, mai ales, cum? Așa că m-am mulțumit să tac. O tăcere emoționată, ca bucuria surdo-muților.
Cred că înțelegea că sunt, într-un anume fel, mut. Nu i-a păsat prea mult de asta; ne simțeam bine împreună, atât cât stăteam. Aș putea să numesc asta prietenie.

Când am văzut-o ultima oară, era închisă; ploua și era frig. Poate că acum floarea e un glob efemer de semințe; ori poate că s-a scuturat deja.

Rădăcinile plantei au rămas, foarte probabil, în sol; poate că ne vom înțelege la fel de bine ani de-a rândul, în timpul care ne e dat. Ori poate că acea mirabilă floare e doar un fel de a-mi vorbi al plantei, o rară -și cu atât mai prețioasă- apropiere a ei de regnul uman.
Poate că viețile nu sunt atât de scurte pe cât par; însă vremea petrecută cu cineva e întotdeauna prea scurtă. Așa e viața.

Cârtițoiul

M-am trezit cu o oboseală crâncenă, viscerală, pietrificatoare; m-am uitat în oglindă, la lumina becului din baie și mi s-a părut că semăn cu altcineva. Pe moment, nu mi-am dat seama cu cine; apoi, după o scurtă căutare în memorie, l-am găsit: vecinul de deasupra. Seamănă cu un cârtițoi, un animal fremătător și galericol.
Poate că scara blocului meu e bântuită, de sus până la subsol, de duhul unui cârtițoi uriaș, care a trăit în altă epocă geologică. Mi-l imaginez cu aripi de dragon, ridicându-se pe coloana de aerisire și dând noaptea târcoale, greoi, în jurul blocului, amușinând pe la ferestre.

Așa mi-am început ziua. Eram foarte, foarte obosit.

Începi să exiști imitând lucrurile care există. În dimineața asta l-am imitat pe cârtițoi; chiar semănam cu el, în oglindă.

Pionieri

”Soarele și pionierii
Și-au dat mâna peste țară...”


Începând din clasa a doua am purtat cu destulă mândrie șnurul galben de comandant de detașament. Prietenul meu bun era comandant de grupă și avea șnur roșu. Eram pionieri; cu așa ceva nu se poate glumi.

Ne străduiam să facem fapte bune, cu care apoi ne împăunam la ședințele de detașament. Am fost cel mai bun pionier al clasei, până într-o zi în care prietenul meu m-a surclasat clar la capitolul ”fapte pionierești”: a salvat viața unui om. Probabil că azi ar fi apărut la unele posturi de știri; dar atunci, din anumite motive, întâmplarea cu foarte puțini martori a fost trecută sub tăcere. Nici în clasă nu știau prea mulți de ea; prietenul meu înțelesese și el că e mai bine să tacă. Însă a avut parte de tot respectul și invidia mea. Salvase un om de la moarte! nici nu-mi puteam imagina o faptă mai măreață. Am tot sperat, o vreme, să am ocazia să fac ceva asemănător; n-am avut acest noroc nici în ziua de azi. Apoi m-am resemnat. Rămâneam comandantul de detașament, iar prietenul meu mă admira. Probabil că mulți șefi care își dau seama că au subalterni mai capabili și mai buni la suflet decât ei trăiesc mici drame. Mă gândeam că sunt predestinat unei vieți lipsite de eroism; aparențele îmi confirmau așteptările. Încă din clasa a patra, cu un șnur albastru adăugat celui galben, participam la ședințe anoste și interminabile pe la casa de cultură. Nu întrevedeam niciun scop, nicio finalitate în toate acestea. Credeam că voi ajunge un fel de director; doar el se ocupă numai cu ședințe și hârtii, iar în fond nu face nimic.
Probabil că așa ar fi arătat viitorul meu; a venit însă Decembrie 89, iar Organizația Pionierilor s-a desființat. Însă nu mi-am dat niciodată demisia din ea. Am avut atunci impresia că voi rămâne un fel de pionier pentru eternitate, fără șanse de a evolua în altceva. Ideea, într-un fel, mi-a plăcut; sunt născut în zodia Racului, predestinat copilăriilor perpetue.

Dincolo de toate neajunsurile și plictiselile, era frumos să fii pionier. Era însuflețire; acesta e cuvântul.
Eram cu toții practicanți -mai mult sau mai puțin fervenți- ai unui cult solar.

Imagini

Aflat la Slănic Moldova pentru odihnă și tratament, scriitorul Ion Creangă și-a făcut o poză, cedând insistențelor unor tovarăși. Iată care era părerea lui despre acest lucru, după mărturia lui N.A.Bogdan:

”Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea — fotografie așa-zisă americană — invitai de mai multe ori pe Creangă să-și scoată poza. Dar mai totdeauna îmi răspundea: Decât să dau un frăncușor ca să mă vad lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coșuleț de brânză sau de păstrăvi și mi-a prii mai bine decât tinicheaua...”

Între timp fotografia s-a mai democratizat; pe marea majoritate a locuitorilor țării noastre îi costă foarte puțin să-și facă o poză (desigur, nu pe tinichea). Dar vorbele lui Creangă sunt adânci și încă valabile.

Colecționăm din viață prea multe imagini (care de obicei ne conțin și pe noi înșine); și ce altceva e o imagine decât o realitate turtită, ca un personaj din desenele animate când cade peste el un dulap?
Există și amăgeala cu pluralitatea punctelor de vedere; desigur, poți face poze unui obiect din mai multe unghiuri, dar ele nu vor putea reconstitui obiectul. Poți să faci și un model tridimensional al obiectului, însă acesta e alcătuit în realitate dintr-un număr mare, dar finit de imagini.
Decât să dăm clipele de viață pe imagini, mai bine le trăim.

Mă tot gândesc la un coșuleț cu brânză sau păstrăvi; ar fi util, cred și eu.

Oră de vară

Ceasul dat înainte îmi mănâncă o oră din viață; dar așa începe din plin anotimpul cald, cu sacrificii ritualice.

Multe luni de acum încolo voi fi fericit că sunt -și suntem- cu o oră înaintea Timpului, mai sprinteni, mai berbeci decât el. Ca și când ai pluti cu o placă de surf la un metru deasupra crestei valului.

Flori, fete și băieți

Despre fetele din orașul meu n-am avut, în adolescență, o părere prea bună. Prea gășcăroase, băiețoase, un pic blazate și cu o viziune nu neapărat materialistă, dar cât se poate de prozaică despre viață. Nu mă simțeam confortabil în prezența lor și de obicei chiar mă deprimau. Majoritatea erau și fumătoare; eu n-am fumat în viața mea nici măcar o țigară.
În schimb îmi plăceau florile; nu puteam să le privesc fără o anume reverență adâncă. Sunt probabil unul din puținii bărbați heterosexuali cărora le face plăcere să primească drept cadou flori.

Când am ajuns la facultate, am descoperit cu uimire că există printre studente și altfel de fete decât cele pe care le văzusem în orașul meu. Într-o bună zi, una din ele -azi soția mea- mi-a dăruit un buchet de flori. Surpriza a fost destul de mare, ca și bucuria dealtfel. M-am întors la cămin ținând în mână, destul de emoționat și încurcat, cadoul.
Nu aveam nicio vază în care să pun florile și nici măcar un vas gol, așa încât am evacuat un borcan de castraveți, l-am clătit și am aranjat în el florile, cât m-am priceput eu de bine.

Nu eram singur în cameră; Horațiu părea că doarme în patul alăturat. După nu multă vreme l-am auzit însă căscând; apoi a râgâit ca un aligator și s-a ridicat în capul oaselor. Atunci am observat că era cam vânăt în colțul unui ochi. Horațiu avea prostul obicei să se implice uneori în altercații fizice; dădea mai mult decât încasa și privea această chestie cu un soi de sportivitate: dacă distribuia, să zicem, vreo trei pumni, i se părea onest să și primească unul.
Așezat pe colțul patului, a privit o vreme, cu un aer absent, buchetul de flori din borcan. S-a ridicat apoi, a luat borcanul în mână și l-a privit din toate părțile. Apoi l-a așezat la loc.
-Ce-s astea? a întrebat.
-Flori.
-Ooooo, da! ... a exclamat atunci Horațiu și m-a bătut pe umăr.
După asta, s-a întors înapoi în pat.

Aceste impecabile emoții

(amintire cu Alifantis)

O înserare prăfuită peste o zi banală; sala nu prea veche, dar ponosită și un fotoliu prea strâmt, în care m-am tot luptat să îmi găsesc locul.

Pe fundal, zâmbitoare în felul ei, umbra prietenoasă a omului cu chitara îl seconda, când albastră, când roșie, când violetă. În ritmul chitarei inginerul de sunet se unduia la butoane, aducându-mi-i aminte și pe Mole și pe Ratty din ”Vântul prin sălcii”.

Emoțiile erau pure, iar sensul pe care îl aveau nu le încărca. Lumini și ape curgeau printre firele de praf. Nu știam dacă acest anotimp limpede poate fi numit ”toamnă” sau ”primăvară”. Poate că sunt totuna.

E prea puțin armonioasă lumea în care trăim; însă poate că îi lipsește doar o chitară. Și, uneori, vocea omului.

Despre traducere

”A încerca să traduci dintr-o limbă, înseamnă să abați un pârâu din albia-i de mușchi; în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice.”

Despre fluidul lingvistic; o frumoasă zicere, izvorâtă dintr-o minte romantică. Alecu Russo (1819-1859).

Omul plictisit

Într-una din plimbările mele în pădure am dat de cineva pe care, la prima vedere, l-am crezut extraterestru. Un extraterestru de tip ”nordic”.

Era așezat pe trunchiul unui copac căzut. Trebuie să fi fost destul de înalt; așa, așezat și un pic aplecat în față, ajungea la înălțimea mea stând în picioare (cam 1,75 m). Era îmbrăcat într-un fel de trening fluorescent, verde-albăstrui. Părul, blond-cenușiu, îi atârna pe umeri, iar ochii aveau o nuanță de turcoaz. Era zvelt, dar bine făcut și lat în umeri. Nu avea barbă și îmi aducea aminte, oarecum, de un eunuc; expresia feței, de o inteligență deosebită, avea ceva nemaiîntâlnit de mine, probabil opusul cercetătorului. Prezența lui nu-mi inspira niciun fel de teamă, doar liniște și interes; acest lucru era neobișnuit, dată fiind situația. Am încercat să mă neliniștesc în vreun fel, dar nu am putut.

-Salut, ce mai faci? întrebă necunoscutul, iar glasul mi se păru că sună ca un ecou blând dintr-o încăpere metalică.
-Mă plimb un pic prin pădure, i-am răspuns. Tu?
-Sunt un om ca și tine, a spus ca și când mi-ar fi ghicit gândurile. Dar eu nu mă plimb. Nu are rost să mă plimb niciunde. Eu am venit din viitor.

Poate că așa era; poate că nu. L-am măsurat, preț de câteva clipe, din cap în picioare. Insul era oricum prea straniu pentru a fi un om ca toți oamenii.
-Vin din viitor, deci cunosc tot ce există acum. Totul, absolut totul. Nu-ți poți imagina cum este. Nici eu nu-mi puteam imagina, până când nu am venit aici și acum.

Și humanoidul zâmbi amar.
-Eram curios să văd trecutul, ca și când ar putea fi ceva nou. Dar ce poate fi nou în trecut? O dată ajuns aici, firește, mi-am dat seama că știu totul. Și nu-mi rămâne decât să aștept câteva minute de plictiseală îngrozitoare, până mă voi întoarce înapoi. Atunci, desigur, voi fi uitat iarăși totul.

-Din ce an vii? l-am întrebat.
-Nu are rost să știi asta, chiar niciun rost, îmi răspunse. E mai folositor să te uiți aici în jurul tău. Vei merge mai departe. Peste trei minute de acum îți va trece calea o pasăre; se numește Turdus viscivorus, sturz de vâsc sau brebene. Apoi, peste alte cinci minute, o să vezi un om de zăpadă. Nu o să-ți crezi ochilor, pentru că e vară, dar va fi chiar un om de zăpadă...

I-am urmat sfatul și m-am îndepărtat în pădure, fără să știu cum să-l salut. Inutil să mai adaug că am întâlnit și sturzul și omul de zăpadă. Pe cel din urmă nu l-am atins și, recunosc, l-am lăsat în urmă cât am putut de repede.
Nu știu cine a fost cel cu care am stat de vorbă. Poate că era, într-adevăr, un om venit din viitor. Însă mai degrabă a fost doar una din multele năluciri ale pădurii.

Poezie cu gândac

La lumina crepusculară a becului de pe hol, intrată pe ușa întredeschisă, fircăleam ceva în caietul cu poezii. Eram întins pe vreo patru cincimi de canapea; partea rămasă era ocupată de nevastă-mea, care privea și ea în hârtiile ei, concentrată ca un scrib din Egiptul antic.
O seară (sau noapte) destul de pașnică; însă, deodată, am auzit strigătul fatal: ”UN GÂNDAAAC!”
-Hă? unde? a întrebat poetul.
-Acolo..., a îngăimat nevastă-mea, cu o voce foarte feminină.

Atunci am zărit și eu exploratorul pe covor; un flăcău destul de consistent, 5-6 cm, maroniu, cu antene lungi. În lipsă de altă armă, l-am turtit cu caietul de poezii.
Șmaf. Și mare parte din creatură a ajuns un terci gândăcos, întins peste o poezie din caiet. După un moment de reflecție, am rupt fila, am împachetat gândacul în ea și am aruncat-o la coș.

-Dragă, m-ai făcut să distrug o poezie, mi-am anunțat nevasta. O mare pierdere pentru umanitate.

Și m-am întins la loc pe canapea.
Într-adevăr o pierdere. Aș putea să rescriu poemul; însă, dacă ar fi același poem, ar avea altă formă. Iar dacă ar avea aceeași formă, ar fi un cu totul alt poem.

Când am aruncat la coș gândacul învelit în poezie, încă mai mișca dintr-o antenă.

Singurătatea ( 8 ). Alchimistul

Era vară când l-am cunoscut pe d-l Teofil; îmi aduc aminte și azi cum stătea la una din mesele unei terase improvizate lângă o crâșmă de cartier, pe jumătate în soare, pe jumătate în umbra blocului din față. Lumina și umbra îi împărțeau aproape simetric chipul îmbătrânit prematur; clipea foarte rar, dar prelung. În față avea un pahar ciobit, de sticlă verde, din care bea vodcă. Ceilalți îl păstrau la o oarecare distanță, dar conversau cu el de la celelalte mese; acest mister s-a lămurit curând: mirosea destul de tare. Azi cred că aș suporta ceva mai greu să stau lângă unul ca el -mirosul de om este dintre cele mai urâte-, însă atunci era un inconvenient foarte mic față de altele din experiența vieții de zi cu zi.

Eu făceam parte -probabil ca și acum- din tabăra inadaptaților și a învinșilor; așa erau și cei cu care mai legam uneori câte o vorbă. D-l Teofil era din cu totul alt aluat. Părea genul de om care s-ar fi descurcat în lume oricând și în orice împrejurare; însă prefera să stea nespălat și să bea o vodcă în cartier. Îi studia atent pe ceilalți. Vorbea puțin și foarte la obiect despre orice, fără să fie tăios, nici diplomatic, ca și când ar fi disprețuit aceste două moduri ale spiritului, deși le-ar fi putut practica la perfecție. Fără să-i fi spus, a înțeles destul de ușor, la a doua întâlnire, cam care era modul meu de viață de atunci; după o reflecție de câteva secunde -de privit în paharul de vodcă-, a părut să mă aprobe. Era de acord cu mine. Eram singuri atunci și, cu voce scăzută, a început să povestească -poate în compensație- și despre sine. La a treia întâlnire, într-o seară tulbure, cu vânt și ploaie, a vorbit despre alții și despre lume și viață în general. Nu ne-am mai întâlnit de atunci.

După Jean de la Lune, d-l Teofil a fost a doua persoană care mi-a vorbit despre Râs. Dacă Jean de la Lune mi-a zugrăvit o ființă sumbră și fatidică, d-l Teofil vorbea despre el apreciativ, cu respect, ca despre un om care i-a schimbat viața.
În viața de zi cu zi, d-l Teofil era pensionat pe caz de boală. În viața lui, însă, d-l Teofil fusese alchimist; un alchimist de atelier.
Mi-a spus că toate teoriile moderne ale fizicii și chimiei despre structura materiei sunt niște falsuri ticluite cu meșteșug, care i-au împiedicat pe oameni să obțină aurul. El îl obținuse.
L-am crezut pe cuvânt. Când a văzut asta, a zâmbit și mi-a pus în mână o monedă mare și grea, din aurul produs de el; în amintirea întâlnirilor noastre.

Pe o față a monedei erau scrise, cu litere grecești, trei cuvinte într-o limbă necunoscută; nu le voi reproduce aici. Pe cealaltă față era reprezentată o broască cu coarne lungi, asemănătoare cu ale bourului.
”Să nu o vinzi, nici să n-o dăruiești alcuiva”, a spus atunci d-l Teofil. ”Dacă vrei să scapi de ea, arunc-o unde crezi de cuviință.”

Am păstrat moneda vreme de câțiva ani după epoca singurătății. Curiozitatea m-a făcut să îi și testez undeva chimia: s-a dovedit a fi, într-adevăr, de aur. Apoi, după o vreme, n-am mai vrut să o țin la mine. M-am dus cale lungă și am aruncat-o în apa unui pârâu de munte; dealtfel unde se simt broaștele mai bine decât în apă? Acolo am ”crezut de cuviință” să arunc moneda, ca după spusele d-lui Teofil.

Pe vremea întâlnirilor noastre, d-l Teofil nu se mai ocupa cu producerea aurului; aceasta încetase demult, în urma întâlnirii cu Râsul. Totuși, avea de gând să transmită mai departe știința lui, cuiva interesat și care să merite asta. Desigur, nu m-a avut în vedere pe mine, pentru că pe atunci aceste lucruri, ca atâtea alte adevăruri ale lumii, nu mă interesau câtuși de puțin; iar d-l Teofil înțelegea asta.

Singurătatea ( 7 ). Jean de la Lune

Jean de la Lune, așa își spunea un om care a locuit, pentru vreo săptămână, în spatele unui bloc din oraș, sub un tei aflat lângă un container de gunoi. Întâmplarea a făcut să mă plimb pe atunci în zona în care poposise; așa ne-am cunoscut.
Jean de la Lune era mai cunoscut sub numele de Ionică și fusese cândva profesor de franceză. Numele de ”Jean de la Lune” și-l luase -din câte mi-a zis- după cel al unui cavaler legendar; ”Ionică” era o poreclă, fără legătură cu numele lui real, pe care nu l-am aflat.
Povestea vieții lui Jean de la Lune m-a pus pe gânduri chiar și atunci, când eu însumi aveam o existență destul de bizară; face parte din acele fapte și întâmplări apăsătoare care există o dată cu noi și cărora viața și timpul nu le pot da o explicație.

Jean predase limba franceză pentru câțiva ani la un liceu destul de slab din oraș. În timpul unui an școlar -ultimul an în care avea să predea acolo- s-a transferat într-o clasă de a 10-a un elev ciudat. Despre el, Jean de la Lune a fost sigur, încă de la primele ore, că nu e un om ca toți oamenii. Mai exact, că nu are suflet. Și asta fără să fie vreun robot; era o ființă în carne și oase, dar fără suflet. Desigur, nu toți oamenii sunt convinși de existența sufletului omenesc; însă Jean de la Lune era, ca și mine dealtfel.
Elevul nu era cu mult deosebit de o marionetă mânuită de cineva; în cazul lui, de un duh care nu se întrupase în el. Ca elev, lua note între 6 și 8, avea 10 la purtare, deși chiulea și el, uneori, împreună cu ceilalți. Jean i-a trecut și el, o vreme, note în catalog. Apoi și-a dat demisia din învățământ. Nu înainte de a istorisi ceea ce credea unui coleg mai apropiat și profesorului de religie; cum era de așteptat, amândoi l-au crezut nebun și atât.
Elevul a promovat la toate disciplinele; se pare că și-a mărturisit regretul pentru dispariția profesorului de franceză. Nu a rămas la liceu și în anul următor și nimeni nu mai știe nimic de el, aproape ca și când n-ar fi existat; deși fusese nu demult printre ei, în carne și oase.

Între demisia lui Jean de la Lune și ajungerea lui pe străzi au trecut un an sau doi asupra cărora a păstrat atunci tăcerea.

De la Jean de la Lune am aflat întâia oară despre Râs, un personaj ambivalent, mai degrabă funest, despre care cunoscătorii vorbeau pe șoptite. Am povestit aici mai demult câte ceva despre el. Primul ”portret” al Râsului, cel conturat de Jean de la Lune, era și cel mai sinistru; Jean povestea lucruri care niciodată nu mi-au fost apoi confirmate de alții.
De exemplu, spunea că Râsul obișnuiește să-i omoare pe cei care fac gălăgie pe stradă noaptea, cei care strigă, urlă ori mai ales râd batjocoritor. ”Râsul iubește liniștea”, spunea Jean. Îi pedepsește groaznic pe cei care o încalcă. Doar el are dreptul să râdă în toiul nopții. Când cineva tulbura noaptea, Jean îl căina amarnic și se ruga pentru el, știind că Râsul are să-l ucidă cândva, atunci când va dori, dar nu mai târziu de iarna următoare.

În mod ciudat, Jean de la Lune îmi dădea o senzație de liniște. O liniște aproape hipnotică, pe care o cultiva pentru a se apăra de posibilele agresiuni ale celorlalți. Nu cred că Jean de la Lune ar fi putut să fie atacat de vreun răufăcător. Poate doar de ființe din altă lume, cele de care se ferea.

Jean de la Lune avea trăsături fine, nas și urechi minuscule, însă o pereche de ochi peste măsură de mari, arămii, care îl făceau să semene oarecum cu un lemurian, o maimuță primitivă din Madagascar.
Chiar îmi povestea despre o uriașă insulă necunoscută din mările calde, locuită de maimuțe străvechi și păsări uriașe, de două ori mai înalte ca struții; descriere care se potrivește Madagascarului preistoric.

În evul mediu

-Mi-ar plăcea mult să trăiesc în evul mediu, i-am spus ieri nevestei. O perioadă extraordinară, atunci oamenii chiar simțeau că trăiesc.
-Păi ce-am fi fost noi în evul mediu? niște țărani amărâți. Munceam toată ziua de nu ne vedeam capul, răspunse nevastă-mea.
-Da, dar sunt și alte posibilități. Dacă făceam niște fapte de vitejie în bătălii, regele mă înnobila și ajungeam cavaler... am rostit eu superior și nostalgic.
-Da' eu, femeie, ce fapte de vitejie puteam să fac atunci? Poate doar cu regele...
-(?!?) Nu, dragă... nu se poate să zici așa ceva! Mai sunt și alte posibilități.
-Care, mă rog? zise nevastă-mea, privindu-mă foarte amuzată, nu știu din ce motiv.
-Păi! Dacă am fi trăit în evul mediu, sunt sigur că tu ai fi fost bărbat!
-Și tu femeie?
-Nu, și eu aș fi fost bărbat, fix ca acum. Am fi fost amândoi bărbați. Se mai întâmplă, nu?

Cavaleri din Spania

"...Un cavalier di Spagna
Cavalca per la via
Da pe' d'una montagna
Cantando per amor d'una fantina:
“Voltate in qua, do bella donzellina,
voltate un poco a me per cortesia.
Dolce speranza mia,
ch'io moro per tuo amor.
Bella fantina, i't'ho donato il cor”..."

***

 

 

"Lo que al caballero le hace ser caballero es ser medido en el hablar, largo en el dar, sobrio en el comer, honesto en el vivir, tierno en el perdonar y animoso en el pelear."  (Fray Antonio de Guevara)

 

 

 

6 30

Azi a fost baba mea; foarte specială, frumoasă ca Tina Turner. Pe la amiază vântul a rupt niște crengi, unele m-au impresionat ca dimensiuni. O zi cu soare, în care am văzut mai mulți câini ca în tot restul săptămânii. În săptămâna 1-8 Martie am văzut, desigur, multe flori. Florăriile de pe aici sunt destul de sinistre; peste tot sunt coroane și jerbe de flori. Lipsesc doar sicriele, dar poate nu m-am uitat destul de atent.
Deși celebrele versuri care încep cu ”azi e nouă, mâine-i zece” induc în general o stare de optimism, cazul de față e ciudat, pentru că azi, nouă, e o zi liberă, iar mâine, zece, e o zi de luni. Nu credeam că așa ceva se poate întâmpla. Mă voi trezi, cu puțin noroc, la 6.30. Oare ce voi face atunci? N-am idee.

Firește, nu te poți minți la nesfârșit că nu ai planuri; în realitate ai unul. În fiecare din noi trăiește o bestie organizatoare.

Cu șapte ani mai tânăr

Părăsit am fost aici să visez,
pentru setea-mi având doar lumină.

Cutreierând potecile sărace, printre
stejari sobri odihnindu-și umbra;
verde al ochilor
și verde ascuns.

Mă trezesc fără durere,
trăiesc fără durere;
doar cu implicita
inerție a finitului.

Aceste versuri fac parte dintr-o poezie numită ”Pădurile verii”; am scris-o în 2007. Citindu-le acum, îmi dau seama că eram mai tânăr; cu șapte ani mai tânăr. Ca dintr-o altă eră geologică.
Era mai tânără și lumea; oameni dragi mie încă trăiau pe pământ, iar alți oameni dragi -cu toate că și pe atunci, într-un fel, îi cunoșteam- nu se născuseră încă. Era vară.

Care om trecut de o anumită vârstă (să zicem 30 de ani? :) ) nu și-ar dori să fie cu șapte ani mai tânăr? Vă mai aduceți aminte?

Ați pune în fața cititorilor posibili câteva rânduri scrise acum șapte ani? Da, e un fel de ”leapșă”; deocamdată mă adresez celor doi cititori știuți, Bleu_ineffable și Gabriel. Și altora, dacă vor.

Cântec

În calendarul din zilele noastre, primăvara începe -pe 1 Martie- în zodia Peștilor. Suntem încă în iarna astronomică și plutim în marea derivă a Cosmosului.
Pe pământ semnele noului anotimp se înfiripă încă blând, ca o visare.

Această vreme e cea pe care mi-o aduce aminte o poezie frumoasă. Ea seamănă, poate, cu multe poezii, dar -pentru cine o simte- e fără seamăn.
E ca o zână care se plimbă pe stradă îmbrăcată în haine modeste, ca o trecătoare obișnuită. Când îți dai seama că e o zână, a trecut deja sau a dispărut în lumină; și rămâi doar cu dorul.
Atunci, dacă îți ridici ochii spre cer sau îi cobori spre pământ, vei cunoaște că lumea întreagă a ascultat adânc acest poem care te-a atins cu aripa lui de fluture.

*

*    *

”Frumoasă eşti, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Şi printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară...

Când de sub frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat huceagul des
Cu gândurile mele...

Când strălucesc sub rouă grea
Cărări de soare pline,
Frumoasă eşti, pădurea mea.
Şi singură ca mine...”

(George Topârceanu, ”Cântec”)

Dinți de cașalot

Într-o carte apărută la noi în 1971 -”Delfinii în slujba omului”, de A.G. Tomilin, Ed. Științifică- priveam uneori dintele cavernos, devastat de o carie enormă,  al unui cașalot:

Oare ce face cașalotul când îl dor dinții?

Dacă Moby Dick avea asemenea carii, se explică multe.
Totuși, o ilustrație îl înfățișează cu dinți frumoși, aproape perfecți, deși mă îndoiesc că a trecut pe la vreun dentist abisal:

(sursa imaginii: Wikipedia)

Alergători

Am observat că, mai nou, toți oamenii care aleargă în parc sunt grași. Bărbați și femei, de obicei îmbrăcați în treninguri largi, dau ture pe alei, cu o expresie plină de demnitate, hotărâre și perseverență.
Pe de altă parte, destule persoane cu fizic atletic se plimbă lejer, relaxate, chiar visătoare prin acest mic colț de natură, așa încât te-ai putea întreba dacă nu cumva alergatul îngrașă. Nu știu să răspund la această întrebare. Cert este că aș alerga și eu, este foarte tentant. Aș alerga luminos și fericit ca un mânz, sau mai degrabă ca un zimbru.
Însă, deși sunt supraponderal în acte, nu știu dacă sunt suficient de gras pentru a mă integra fără probleme în clubul select al alergătorilor. Aceștia par organizați într-un fel de castă sau sectă; nu stau de vorbă decât între ei și îi privesc cam de sus pe ceilalți.

Desigur, practicanții atletismului și altor sporturi pe care le vedem la televizor nu sunt deloc grași; însă ei nu sunt alergători autentici, ci sportivi profesioniști. Iar din punctul de vedere al moralității sportul profesionist nu e departe de sexul profesionist; ne uităm din când în când la el, că asta e, dar nu înseamnă că ocupația lui Messi, de exemplu, e 100% morală.
Spre deosebire de Messi, alergătorii din parc par niște persoane exemplare. Îi privesc uneori cu admirație și un pic de invidie; dacă aș fi fumător, mi-aș aprinde și o țigară.

Romanță

Lună trândavă,
hai, luminează
cu raza ta inimi grele;
deschide drum
limpede-acum
pașilor dragei mele,

căci pe cărare ea mă va-ntâlni,
când cerul nopții e curat;
dar poate-n van atât am așteptat,
atât de-adânc în suflet chipul ei.
Tu, Lună lină, vino, dacă vrei
să vii...

Lună-alintată,
hai, te arată
mai repede pe boltă lunecând.
Lună-alintată, răsari îndată;
de vrei, eu fericit voi fi curând.

Când draga mea te vede sus lucind
făgăduințe-n inimă se-aprind;
dar spune-mi, oare zaci acum dormind,

Lună alintată...

***

 

 

E lună plină în noaptea asta.

 

Mi-am adus aminte o melodie din filmele cu Stan și Bran; se numește ”Lazy Moon” și e cântată chiar de Bran (aka Oliver), care e și negru pe deasupra.

A mers drept la suflet acest cântec, poate unul din cele mai frumoase pe care le-am auzit.

Mai sus am încercat, cam în grabă, să îi redau versurile în română. Mi-am dat seama că, oricum ar fi tradus originalul, în română ar ieși un fel de romanță.



 

Singurătatea ( 6 ). Memoria

Îmi dădeam seama că a fi singur înseamnă mai ales să nu ai feed-back. Vorbești cu cineva care nu îți răspunde niciodată. Vorbești cu un perete fără ecou. Și fără speranță: cuvintele nu-ți sunt purtate de vânt, ci cad. Te apleci ca să le smulgi din abis și iei în mâini doar țărână.
Auzi multe vorbe, dar nici una nu îți e adresată ție. Prinzi înțelesuri pe care de fapt ți le imaginezi, pentru că toate aceste cuvinte sunt într-o limbă necunoscută, vorbită într-o comunitate din care nu faci parte.

Demult, în altă eră geologică, pe una din insulele Pacificului trăiau Solitarele, ființe cu care coralii de azi sunt vag înrudiți.
Solitarele trăiau în cercuri ale comunicării. Niciuna din ele nu era înzestrată cu memorie, dar cercul comunicării avea această calitate. O Solitară avea în spate un fel de ”ureche”, iar în față un ”fonator”, organ al vorbirii. Din când în când, Solitara primea un mesaj de la cea din spatele ei, pe care îl transmitea celei din față, îmbogățit cu experiența proprie din acel moment; acest mesaj, din ce în ce mai bogat și mai complex, circula ritmic prin cercul comunicării. Viteza de circulație era reglată în așa fel încât Solitara primea o nouă informație din mediu exact în același moment în care primea și mesajul de la Solitara din spatele ei, transmițându-le simultan în față.
Solitarele nu primeau niciodată vreun răspuns de la cele cărora le trimiteau mesajul, nici nu răspundeau vreunui mesaj, ci doar îl trimiteau mai departe, ca în ”telefonul fără fir”. Când una din ele murea, cercul comunicării era rupt; vecinei căreia îi vorbise până atunci i se atrofia urechea și murea în câteva zile, ca și celelalte care îi urmau.
În unele cercuri ale comunicării mesajul se propaga în sens trigonometric, în altele invers; aceasta depinzând de dispunerea inițială a larvelor de Solitare, influențate de fazele Lunii.

Ca să nu fiu chiar singur, am încercat cândva să devin asemenea unei Solitare.
Aveam un vecin vorbăreț, care discuta noutățile zilei cu oricine. Le ascultam cu grijă, iar apoi mă duceam în alt cartier, ca să le povestesc altcuiva. Desigur, le știa deja, dar conversația îi făcea plăcere. Din păcate, această experiență a durat foarte puțin, vreo două săptămâni, pentru că vecinul cel vorbăreț a murit.
Atunci n-am mai știut ce să fac. Am zăcut câteva zile fără scop.
Cred că m-a ajutat mult faptul că, spre deosebire de o Solitară, sunt o ființă înzestrată cu memorie individuală.

De l'amour

Kitzi-Kitz și cu Miau-Miau
Împreună se pupau.
Kitzi a pupat-o-n bot,
Miau-Miau l-a pupat de tot,

Dar l-a agățat c-o gheară
Și l-a tras de coad' afară.

Fantoma din parc

Câteodată mă plimb cu băiatul meu într-un loc mai puțin umblat din parc. Nu e izolat, nici neprimitor; oamenii, însă, trec pe lângă el fără să se oprească prea mult.
Noi ne jucăm -de obicei singuri- în jurul băncilor și copacilor, iar vara batem și mingea.

Pe la ceasurile amiezii ne învârteam fără griji pe-acolo, când, deodată, am avut acea senzație fugară că sunt privit și am întors capul spre băiat. Atunci, la o oarecare distanță de el, mi s-a părut că văd, pentru o clipă abia trecută, silueta unei bătrâne gârbovite, acoperită cu un pardesiu bej și întoarsă cu spatele. Părea că tocmai s-a ridicat de pe o bancă și se duce în altă parte, făcându-ne loc; ca un om stânjenit, care se retrage singur în vreun ungher.


Când te plimbi printr-o pădure, de obicei nu vezi prea multe animale, pentru că ele -chiar și cele mari și puternice- fug de întâlnirea cu omul; mă gândesc că așa e și cu fantomele, cele mai multe din ele ne evită. Chiar și când reușim să le surprindem cumva, sunt inofesive și se îndepărtează cât pot de repede, ca o căprioară care dispare în desiș. Doar rareori ne înfruntă, așa cum -câteodată- vreun urs atacă pe la munte turiștii.

O să ne întoarcem acolo, desigur. Fantoma din parc nu a fost mai neliniștitoare decât o iluzie optică. E un loc frumos, în care merită să zâmbesc într-o zi cu soare; rostind în gând, creștinește, o rugăciune.

Leul în gară

E singur leul într-o gară,
Privind departe o Sahară;
Stă neclintit, calm și solemn,
De parcă seamănă c-un tren.

Se scurge-amiaza către seară
Și nici un tren nu mai e-n gară;
Doar ziua-și pleacă lung aripa
În ape vechi scăldându-și clipa,

Iar muștele mai leneș zboară,
Picându-i leului pe geană;
Sub ea, un ochi se pierde-n zare,
Căci vremea nu e de plecare.

Dar mai târziu, când vocea sună,
Din depărtări leul se-adună;
De-a lungul șinei, întru seară,
Pășind departe spre-o Sahară.


(Această poezea mi-a fost inspirată de Bujorel, care denumește cu același cuvânt leul și trenul.)

Leu - Wikimedia



Mâncăruri studențești

Când mă gândesc la aspectele culinare ale studenției, îmi primul rând îmi aduc aminte de margarină. Nu am cunoscut niciun student care să nu consume zilnic margarină; unii aveau o adevărată obsesie pentru ea. Dacă ar fi colectat cineva toată margarina existentă la un moment dat în cămin, s-ar fi putut tencui cu ea pe exterior tot căminul (cu strat mai gros de 1 mm), poate și acoperișul.
În camera noastră fiecare avea margarina lui, un calup sănătos de 500 de grame, în cutie rotundă de plastic. Deși cumpăram toți aceeași marcă, era ușor de identificat cui îi aparține fiecare margarină.

Mai jos am reprezentat margarinele noastre văzute de sus. Partea consumată din margarină este reprezentată cu negru:

În cazul meu, margarina apare în întregime albă, nu pentru că nu aș fi mâncat-o, ci pentru că o decopertam cu grijă, orizontal, păstrându-i suprafața netedă până ajungeam la fundul cutiei. Horațiu făcea o gaură în margarină, nu tocmai în mijloc; cam așa procedau majoritatea studenților, inclusiv ceilalți locatari ai camerei, care însă nu își păstrau acest aliment la vedere. Nu am mai văzut însă pe nimeni care să taie margarina ca Ruslan; el era într-adevăr un ciudat.

Margarina se mânca pe pâine. Multă pâine, multă margarină; se poate spune că nimeni nu se zgârcea. Opțional, pe margarină se putea pune zahăr. Sau vegeta (delikat); pe vremea aia nici nu auzisem de monoglutamați. Dar aceste variații erau destul de rare, în general era preferat gustul standard.

Studenții mai mâncau des cartofi prăjiți. Cine nu a mâncat cartofi prăjiți? Dar cine i-a mâncat zilnic, timp de aproape un an, ca unică masă de prânz? Am cunoscut asemenea oameni.
Am văzut și oameni care serveau -pentru cel puțin vreo săptămână- meniuri mai eterice; o cană cu ceai aromat și o felie de pâine, la prânz. Seara, altă cană cu ceai; eventual.
Alții, convinși că masa de de dimineață este cea mai importantă, dădeau gata pe la orele 7.00 un pahar mare de iaurt. În restul zilei, mai nimic.
Am auzit și despre bicarbonatul pus în mâncare pentru senzația de sațietate; probabil un ”mit”, nu cunosc pe nimeni care să fi făcut asta vreodată.

Am avut ocazia să cunosc foarte mulți studenți, de toată mâna și teapa; de fapt niciunul din ei nu era atât de sărac încât să nu poată mânca bine și sănătos din banii de acasă. Doar că a mânca sănătos nu este de obicei o prioritate a studentului, iar când te vezi deodată cu mulți bani în buzunar îți vin tot felul de alte idei de a-i cheltui.

Către sfârșitul studenției am stat în gazdă. Atunci am descoperit cât de simplu (și relativ ieftin) e să-ți faci o mâncare bună; am început să-mi fac și mâncăruri mai complicate, după rețete. Ei, și ca atâția alții mi-am dedicat mult timp acestui sport păgubos, care oferă adultului satisfacții comparabile cu ale copiilor de grădiniță care fac turnulețe din cuburi și modelează plastilină. Evident că am luat și în greutate.
După plecarea mea din cămin, pe Horațiu l-am revăzut foarte târziu; trecuse aproape un an. Era un tip înalt cât ușa, iar acum era și la fel de lat. Nu mai stătea nici el în cămin: se mutase de multă vreme în garsoniera închiriată de noua lui prietenă; relație serioasă. L-am întrebat dacă s-a apucat de gătit; a râs și m-a luat la o bere.

Dacă eu și Horațiu am fi fost mușchetari, aproape sigur el ar fi fost Porthos, iar eu Aramis. Din păcate, însă, n-am întâlnit niciodată un Athos și mai ales niciun D'Artagnan.
Privind retrospectiv la anii studenției, mi se pare -acum- că au fost ani grei. Atunci, însă, nu mi se păreau așa. Și asta e bine.

Dualitate literară

Nu poți să scrii poezie oricând, dar poți oricând să citești poezie. Dacă vrei, desigur.
Proză, dimpotrivă, nu poți să citești oricând, dar poți să scrii oricând. Dacă trăiești, desigur.

Mesagerii

Trecuseră două ceasuri de la amiază, iar Ikir-Înserare alerga cât îl țineau picioarele de-a curmezișul câmpiei spre munți, înhămat la carul cu o singură roată.
În carul minuscul adormise de câtva timp, încovrigat în poziția fetală, Birek-Dimineață; mai erau acolo câteva pâini și un burduf cu apă, singurele provizii. Ca arme, aveau asupra lor două săbii-pumnal, al căror rost era mai ales acela de a-și putea pune ușor capăt zilelor, dacă erau în pericol să fie prinși.

Ikir-Înserare alerga de la amiază până la miezul nopții, când locul în ham îi era luat de Birek-Dimineață. Câtă vreme fugea, avea în minte doar un cântec ritmat, secret al mesagerilor; cu el în cap, mesagerii alergau până la capătul pământului, fără să simtă oboseala, setea sau foamea. Se oprea doar din când în când pentru o porție de apă sau pâine. Mesajul pe care îl purta nu era scris pe nimic, îl știa pe de rost, însă doar în vis. Când Birek-Dimineață alerga, Ikir-Înserare auzea în vis cuvintele însemnate pe care unul din ei avea să le spună; acum, când era rândul lui Ikir-Înserare să alerge, aceleași cuvinte se rostogoleau neîncetat în mintea adormită a lui Birek.
Când ajungeau unde erau trimiși, acela din ei care dormea era trezit de îndată și, la îndemnul celuilalt, începea să destăinuie visul cuvântat pe care tocmai îl avuse.

În ziua aceea, însă, pe când tocmai trecuseră două ceasuri de la amiază, fața Soarelui începu să se întunece. Ikir-Înserare se opri; își dădu seama că va urma o eclipsă, un semn rău, care însă va trece. În acele clipe grele, chiar și mesagerii încetau fuga și așteptau ca Soarele sau Luna să apară din nou.
Ikir petrecu o vreme adunându-și greu gândurile în întunericul care se lăsa tot mai cuprinzător.
De bună seamă, Înțelepții știau că va urma o eclipsă; de ce nu i-au spus? Iar noaptea care se lăsase dintr-o dată părea să nu se mai ridice; știa că această aparentă dilatare a timpului se întâmplă uneori când alungi brusc din minte cântecul mesagerului. Pentru prima dată după multe zile, Ikir simți o broboană de sudoare; adunată pe tâmplă, se prelinse încet de-a lungul obrazului și gâtului. De-a lungul acestei treceri, întunericul rămase la fel de dens.
Atunci Ikir-Înserare se neliniști și reluă cântecul mesagerului; ciudat lucru, până și acesta suna altfel, mai aspru și mai amenințător. În ritmul lui, Ikir-Înserare alergă mai iute ca niciodată, ridicând praful pustiului în acea noapte cumplită. Poate că, în iuțeala lui, pierduse măsura timpului, ori poate că avea o măsură nouă.

Acea fugă i-a fost și ultima; când și-a dat seama că noaptea începe să se risipească, cu ultimele puteri a reușit să surâdă și s-a prăbușit fără suflare; atunci s-a trezit din somn și Birek-Dimineață și a pus piciorul pe ceea ce fusese cândva tărâmul regelui din munți.
Regele, însă, era mort de multe veacuri, ca și Înțelepții care îi trimiseseră cu vești în regatul lui. În jur totul era nou și nemaivăzut, de la copaci la case și oameni.
Uimit de întâmplare, Birek-Dimineață începu să istorisească acestor oameni ai veacurilor noi visul său, povestea pe care Înțelepții de demult o făuriseră, anume, pentru ei.

Oameni care au fost pe-aici

Se știe că oamenii de zăpadă sunt nemuritori; însă, uneori, îi vezi doar o dată-n viață.
A nins un pic și pe la noi, iar oamenii au reapărut; așa că mi-am adus aminte de câțiva din iernile trecute, pe care eu și soția mea i-am fotografiat (cu acordul lor, firește).

Omul spectral:

Omul străzii:

Omul neolitic, de la Tărtăria (așa l-a văzut soția mea):

Dacă îl întâlniți pe vreunul din ei, vă rugăm să-i transmiteți salutări.

Plopi bătrâni

În încheierea ”Amintirilor din copilărie” ale lui Creangă, căruța lui moș Luca se oprește sub un plop mare, întâlnind acolo o mulțime de dascăli șezând pe iarbă împreună cu părinții lor.
Comentariile literare din școală insistau asupra simbolismului plopului, copac care nu își pleacă ocrotitor ramurile, ci le îndreaptă în sus, neoferind umbră și adăpost.

Sub crengile unui plop de pe aleile orașelor nu încape, de obicei, nici măcar o căruță. Nu prea mulți orășeni au văzut însă plopi bătrâni, ca aceia în trunchiurile cărora își fac bârlog urșii, după cum povestea exploratorul rus Vladimir Arseniev. Plopul lui Creangă trebuie să fi fost așa ceva.
Cu ani în urmă am apucat să văd în viață verde plopul secular de lângă stadionul Ion Moina din Cluj; trunchiul e expus acum în Grădina Botanică.

Spre bătrânețe -sau maturitate?- plopul își pierde aparența zveltă și începe să semene cu ruda lui, salcia.
Așa e și cu vârstele oamenilor; de fapt creștem mereu, ca plopul. E greu de conceput că între 32 și 37 de ani ar putea exista o creștere comparabilă cu cea de la 2 la 7 ori de la 12 la 17 ani. Și totuși, în lumea de sub Soare, am putea admite că tocmai așa s-ar putea să stea lucrurile.
Cu trecerea timpului, devenim mai stufoși și mai greu de deslușit chiar și pentru noi înșine.

Plop de la Bănești-Dâmbovița, ro.wikipedia

Iarna de iarbă

Timpul rumegă
amieze și nori.

Un braț de fân e pe zăpada
sub care iarba nouă doarme.
Mâine
alt braț de fân;
și iarba nouă care doarme.

Nimeni nu veghează
amiezele și norii, de parcă
nicio rază sau fum nu poate trece pragul.

Și vântul spulberă în răstimpuri
cristale tulburi ce-ating
nările calde.

(de Angus Luing Galloway, poet scoțian; traducere de Archaeopteryx)

Frizerul

Era o zi mai degrabă letargică; pe linoleul proaspăt spălat de Ruslan curgea liniștit timpul, ieșit de undeva de sub paturile din camera de cămin.
Horațiu privea la un fel de mini-televizor așezat pe genunchi; Ruslan scria felicitări de 8 martie. Eu, parcă, mă chinuiam să citesc ceva. Deodată s-a auzit o bătaie ușoară și, aproape neinvitat, a intrat în cameră un ins fragil și zâmbitor; se oferea să ne tundă. Prețul era tentant, cam jumătate din cel de la frizeria din complex; Horațiu a zâmbit și s-a așezat satisfăcut pe scaun, în mijlocul camerei.
După vreun sfert de oră, frizerul și-a desăvârșit opera și a plecat. În opinia mea l-a tuns destul de bine; însă Horațiu, după ce s-a admirat în oglindă, a strâmbat un pic din nas, zicând că i-a făcut freză ”ungurească”. Apoi a ridicat din umeri, a zis ceva gen ”whatever” și s-a dus să mănânce la cantină.
Eu am ieșit din cameră abia spre seară; ce am văzut pe coridoare, însă, era -folosind un termen prea uzitat azi- suprarealist. Prin tot căminul mișunau tipi tunși exact la fel ca Horațiu. Și nu doar căminul era plin de ei, ci tot complexul studențesc. Ai fi zis că sunt membri ai unei secte.

Despre Horațiu am mai povestit aici; un tip foarte interesant și un camarad de nădejde. Pe vremea aceea îi spuneam ”Horațiu al II-lea”. Cât timp mi-a fost coleg de cameră a schimbat vreo 4-5 prietene (tovarășe de viață); pe toate le-a întrebat al câtelea bărbat din viața lor este el și toate i-au răspuns că e al doilea.