Într-o dimineață de toamnă, acum câțiva ani, înainte de a ieși pe ușă ca să merg la serviciu, i-am cerut nevestei un pix. Nu-mi mai cumpărasem de multă vreme unul, iar pixurile, de obicei, se termină.
Nevastă-mea tocmai se întorsese din Elveția, așa că mi-a dat un pix elvețian. Era anexat unui carnet voluminos, care nu mi-a trebuit.
Un pix foarte interesant, nu după părerea mea, ci a altora. Din clipa în care l-am pus pe birou, a atras atenția tuturor. Toți colegii, fără excepție, au vrut să-l ia în mână și l-au luat.
Câțiva l-au și încercat pe hârtiile de pe biroul meu. Mă simțeam ca în filmul ”Planeta maimuțelor”. După vreun sfert de oră, pixul avea deja un strat de mâzgă, era alunecos.
Pe mine întâmplarea m-a deprimat profund; colegii erau veseli, satisfăcuți că au atins pixul. Părea că le-a redat pofta de viață. Cu ocazia respectivă am mai scris încă o poezie legată de condiția umană (nu cu pixul acela, ci tastând la calculator).
Am scris cu pixul elvețian doar vreo câteva zile; sincer, nu părea cu mult deosebit de alte pixuri. Poate nu mă pricep să apreciez calitatea.
Într-o seară, l-am lăsat la serviciu pe birou. În zilele care au urmat, nu l-am mai găsit nici pe birou, nici altundeva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu