Reptile

Într-o seară de toamnă, acum mulți ani, am mâncat primul hot dog din viața mea. Era vreme ploioasă și întuneric, iar strada pe care mergeam cu un prieten era acoperită cu un covor umed de frunze pe jumătate putrezite. Am trecut pe lângă un chioșc cu lumină albastră-violetă, iar prietenul meu a cerut un hot dog ”condimentat”. De curiozitate, exact asta am cerut și eu. Era chiar fierbinte -îl țineam în mână cu mâneca de la haină- și doldora de muștar și ketchup iute. Când am mușcat din el, la lumina unui bec de pe stradă, a curs din belșug pe adidașii mei și pe frunze, ca un sânge murdar. Mi-a plăcut foarte mult senzația; n-am mai mâncat niciodată de atunci un hot dog la fel de bun. Totuși, dacă am de ales între produse fast food, de obicei îmi iau un hot dog; îmi aduc mereu aminte de primul.

Într-o iarnă, pe la începutul anilor 90, am petrecut câteva ore în Gara de Nord din București. La o gheretă se vindeau crenvurști, fierți în apă de față cu consumatorul. La câțiva metri mai încolo dârdâia de frig (poate și de foame) un băiat îmbrăcat într-un pardesiu prea lung, cu căciula trasă pe ochi. Când vânzătorul a terminat de vândut crenvurștii fierți, l-a strigat pe băiat, a turnat fiertura goală într-un pahar de plastic și i-a pus-o pe tejghea.
Băiatul a reacționat cu o viteză incredibilă, ca și când i-ar fi fost teamă să nu i-o fure cineva. N-am mai văzut pe nimeni sorbind ceva atât de repede, cu atâta poftă și disperare. Ai fi zis că vrea să intre întreg în pahar.
Întors acasă, mi-am amintit în câteva rânduri întâmplarea și am băut și eu apa în care au fiert crenvurști, să văd cum e. Nu e rea, mai ales dacă ți-e frig. Foame nu prea mi-a fost, pentru că am mâncat în prealabil crenvurștii.

Pixul elvețian

Într-o dimineață de toamnă, acum câțiva ani, înainte de a ieși pe ușă ca să merg la serviciu, i-am cerut nevestei un pix. Nu-mi mai cumpărasem de multă vreme unul, iar pixurile, de obicei, se termină.
Nevastă-mea tocmai se întorsese din Elveția, așa că mi-a dat un pix elvețian. Era anexat unui carnet voluminos, care nu mi-a trebuit.

Un pix foarte interesant, nu după părerea mea, ci a altora. Din clipa în care l-am pus pe birou, a atras atenția tuturor. Toți colegii, fără excepție, au vrut să-l ia în mână și l-au luat.
Câțiva l-au și încercat pe hârtiile de pe biroul meu. Mă simțeam ca în filmul ”Planeta maimuțelor”. După vreun sfert de oră, pixul avea deja un strat de mâzgă, era alunecos.
Pe mine întâmplarea m-a deprimat profund; colegii erau veseli, satisfăcuți că au atins pixul. Părea că le-a redat pofta de viață. Cu ocazia respectivă am mai scris încă o poezie legată de condiția umană (nu cu pixul acela, ci tastând la calculator).

Am scris cu pixul elvețian doar vreo câteva zile; sincer, nu părea cu mult deosebit de alte pixuri. Poate nu mă pricep să apreciez calitatea.
Într-o seară, l-am lăsat la serviciu pe birou. În zilele care au urmat, nu l-am mai găsit nici pe birou, nici altundeva.

Toamnă veche

Când începea școala, mă întorceam de la țară și picam în altă lume. Una din marile ei uimiri erau castanele care cădeau din arborii încă verzi și frunzoși; castane brun-roșcate, cu coaja netedă ca pielea fotoliilor. La țară nu era niciun copac din aceștia, pe care i-am legat pentru totdeauna de lumea orașului.

De la o vreme, nu m-am mai întors toamna de la țară, pentru că am rămas peste vară în oraș. Iar anul acesta castanele s-au copt deja pe la jumătatea lui august. Când le-am văzut, m-am întristat, ca și când toamna ar fi venit prea repede. Apoi m-am gândit că, dimpotrivă, e un semn că vremea a fost mai caldă ca altădată, iar vara va fi mai lungă. Dar toamna va veni; la fel de bolnavă ca întotdeauna.

M-am uitat la o frunză căzută: avea marginile galbene, iar mijlocul încă verde. Încă viu pentru o vreme; ce folos? Așa se moare toamna: viața se stinge pentru că se rup punțile. Țesutul mort înconjoară viul.
Acestea toate nu le simțim prea bine, pentru că avem o toamnă urbană; asfaltul e același, dacă e reparat, iar noi putem să ne fabricăm oricând, după plac, mici anotimpuri. Dar, din când în când, putem să privim o alee lungă pe care nu mai merge nimeni, pentru că nu are rost; aceea e toamna.

În încheiere acum, pentru că nu știu prea bine să scriu, nici să închei, o să ascult încă o dată un cântec popular, al tarafului Junii Mândri Căpcăuni. Poate îl știți, se numește ”Nu mai îs omu' ce-am fost".

Spărgătorul de geamuri

Pe vremea copilăriei mele, într-o toamnă, orașul meu ajunsese aproape terorizat de un ins care spărgea geamuri noaptea. Unii spuneau că e o bandă organizată, un fel de sectă. Cred, însă, că era vorba mai degrabă de un singur om. Spărgea cel mult un geam pe noapte, cu talent, pentru că unele geamuri lovite erau pe la etajul 10. Pe durata iernii, spargerile au contenit. Au reînceput în primăvară, continuând -din ce în ce mai rar însă- până în miezul verii. Mulți și-au pus atunci jaluzele exterioare; ai mei, mai degrabă, l-au ignorat. Erau de părere că e un derbedeu oarecare, un bețiv care își face de cap până va fi prins și va da socoteală. Nu l-a prins nimeni.

Ciudat e că bănuiam cine este; și cred că aveam dreptate. Un tânăr pe nume Nicolas, care locuia cu câteva blocuri mai încolo de noi. Nicolas era grec după ambii părinți; în cartier locuiau mai mulți greci, majoritatea în familii mixte. Pe vremea aceea încerca, an de an, să intre la facultatea de medicină; a reușit a patra sau a cincea oară, chiar în vara în care spargerile geamurilor au încetat.
Când eram mai mic Nicolas mi-a dăruit o praștie făcută de el; o praștie adevărată, strașnică, aproape o armă. M-a învățat și cum să trag cu ea. N-am prea ieșit cu ea pe afară; mi-era teamă să nu mi-o ia copiii mai mari. Praștia aceea croită cu meșteșug m-a făcut să cred că spărgătorul de geamuri e nimeni altul decât Nicolas. În ultimul an nici nu îl prea văzusem, învăța mereu închis în casă. Nu l-aș fi dat de gol. Pe vremea aceea citeam Legendele Olimpului, iar Nicolas era un grec adevărat; îl priveam cu interes și admirație. Semăna chiar cu unele statui grecești; părea fragil ca un efeb, dar avea mușchi de alpinist, fibră pură.

De ce spărgea geamurile, nu știu. Un geam spart e doar un gol. Un geam nespart e un gol care emană ceva, o energie stranie izvorând din vid. Geamurile te privesc chiar dacă nu e nimeni în spatele lor; o privire a cuiva care nu este.

În vacanța anului următor, Nicolas era student la medicină. Se schimbase mult (din cauza disecțiilor, credeam eu); căpătase un aer neprietenos. Apoi, după câțiva ani, a plecat în străinătate; nu știu dacă a terminat facultatea.

Concavitate

Dacă ești un patrulater concav, ori o altă figură geometrică având această calitate, cel mai scurt drum dintre două puncte din interiorul tău (ori dintre tine și tine însuți) poate trece prin afara ta. Așa se vede de exemplu în desenul de mai jos, în care linia roșie care unește pe A cu B (o linie dreaptă, drumul cel mai scurt în geometria elementară) trece prin afara figurii albastre.

 

Foarte tare. Înseamnă că, dacă vezi pe cineva mergând aiurea pe coclauri, pe te miri unde, poate că de fapt el se duce drept acasă, fără să ocolească prin terenul propriu.

Poate că așa și e viața în lumea asta care în mod clar nu e a noastră: un drum drept pe o linie roșie, trecând pe altundeva între noi și noi înșine. Drept ca lumina, să nu pierdem timpul.

Afinități

Ai afinități cu o anumită țară sau regiune dacă îți place marfa proastă de acolo.
Dacă, de exemplu, îți plac serenadele lui Jorge Negrete, poate însemna doar că îți place muzica bună; însă, dacă asculți cu relativă plăcere orice mariachi prăpădiți, e clar că ai afinități cu Mexicul.

Se înțelege de aici că un om cu gusturi fine ar trebui să nu dezvolte afinități cu nicio patrie, să fie prin excelență un cosmopolit; să culeagă din orice colț de lume doar crema cremelor și să meargă mai departe. În realitate, însă, orice vagabond rafinat își are o patrie pe potrivă, un loc de unde ar înghiți aproape orice, ca ultimul țopârlan; nu i se face prea dor de ea pentru că poartă cu sine, ca melcul, o imagine a ei.
S-ar putea să îl vedem retras și cantonat în ea pe la bătrânețe, o vreme când ai mai multă nevoie de realitate. Dacă dispune de mijloace financiare, firește.

Cârtițoiul

M-am trezit cu o oboseală crâncenă, viscerală, pietrificatoare; m-am uitat în oglindă, la lumina becului din baie și mi s-a părut că semăn cu altcineva. Pe moment, nu mi-am dat seama cu cine; apoi, după o scurtă căutare în memorie, l-am găsit: vecinul de deasupra. Seamănă cu un cârtițoi, un animal fremătător și galericol.
Poate că scara blocului meu e bântuită, de sus până la subsol, de duhul unui cârtițoi uriaș, care a trăit în altă epocă geologică. Mi-l imaginez cu aripi de dragon, ridicându-se pe coloana de aerisire și dând noaptea târcoale, greoi, în jurul blocului, amușinând pe la ferestre.

Așa mi-am început ziua. Eram foarte, foarte obosit.

Începi să exiști imitând lucrurile care există. În dimineața asta l-am imitat pe cârtițoi; chiar semănam cu el, în oglindă.

Nimic interesant

Aici este vorba de o ”leapșă” despre cărți; am găsit-o pe mai multe bloguri, iar pe unele din ele apare ca o invitație deschisă (cine vrea să o preia, e gratis). Am preluat-o și eu, cu mențiunea că nu o trimit mai departe. Urmează 12 întrebări cu răspunsurile mele.

1. Prima amintire cu mine citind
Sincer, nu îmi aduc aminte ceva clar; știam să citesc cu un an înainte de a merge la școală, iar înainte de asta mă uitam des la pozele din cărțile pentru copii.

2. Prima carte pe care am citit-o şi recitit-o
Iarăși nu îmi aduc aminte, sigur reciteam Aventurile lui Zburlici și alte benzi desenate, ca și basmele și poveștile. Mi se păreau inepuizabile; așa și sunt.

3.  O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească
Vântul prin sălcii (Kenneth Grahame)

4. Locul meu preferat de citit
Am de obicei o carte de citit acasă (unde chiar nu contează unde citesc, mai puțin baia, e oribil să citești în baie) și una pe care o port cu mine în tașcă, citind pe unde apuc. De obicei prefer spațiile închise, urâte și liniștite: vreun colț puțin umblat; baruri de cartier, săli de așteptare.

5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii
Nimic nu e obligatoriu.

6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare
Vreo 5; la asta nu-mi fac planuri pe termen lung.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau cumpărat-o
Nietzsche - ”Ecce homo” (primită)

8. O carte care mi-a schimbat viaţa în vreun fel
De exemplu, ”Paradoxuri și sofisme fizice” (P.V. Makovețki, V.N. Lange); aș recomanda-o elevilor de gimnaziu/liceu.

9.  O carte care îmi place, dar care pare să nu placă nimănui
Îmi plac câțiva autori români peste care s-a pus praful, ori de care au auzit prea puțini. Alecu Russo, Ion Agârbiceanu (mai nou, el pare totuși să-și fi regăsit cititorii), Ionel Pop (vânătorul). Costache Negruzzi e pe alocuri quasi-genial. Mai citesc din când în când câte un pastel de Alecsandri.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare să o iubească
Din acestea sunt foarte multe, mă abțin să răspund.

11. O carte care mă intimidează
Unele cărți religioase (sunt păcătos).

11,(9). Trei dintre scriitorii fără de care literatura ar fi foarte șchioapă
Sunt mulți; să zicem, de exemplu, Goethe, Baudelaire, Borges.
(întrebarea nu există în leapșa originală, dar este de bun simț)

12. Trei dintre scriitorii mei preferați
Unii sunt foarte cunoscuți, alții foarte obscuri, alții ocupă o poziție intermediară.
Să zicem: C. Negruzzi (dintre ai noștri), Apolinnaire și mai nou Hermann Hesse.

La preferințe nu renunț niciodată, dar le mai îmbogățesc, uneori în mod neașteptat.

Sănătate

Până acum nu multă vreme, când cineva îmi ura ”Sănătate!”, îl priveam cu mare dubiu; dacă îmi puteam permite familiarități cu respectivul, îl întrebam câteodată: ”Da' ce, așa bolnav par?”. Câțiva s-au supărat. Mă întreb dacă nu cumva salutul respectiv conținea și un fel de blestem ascuns, pentru că acum chiar am nevoie de sănătate.
Între timp m-am obișnuit să răspund la ”Sănătate!” tot cu ”Sănătate!”, nu cu "Las' că-mi trece!”.

Există persoane care mă privesc aproape ca pe un nemernic ori infractor din cauza că sunt bolnav; pentru că nu sunt în armonie cu Universul, nu îmi fac un fel de datorie cosmică ori doresc răul întregii lumi (din egoism, firește). Când îi aud, oricât de bolnav aș fi, îmi vine să mulțumesc Universului pentru cât de privilegiat sunt în raport cu amărâții ăștia. Deși nu Universul e Autorul.

Nu Portugalia !

Ca tot omul, vorbesc despre tragerea la sorți pentru barajul care ar putea trimite -miraculos- România la CM.
Să nu fie Portugalia! asta m-ar pune în postura ingrată în care suporterul României îi pune un bandaj pe ochi admiratorului Portugaliei. Amândoi locuiesc în mine și nu se prea întâlnesc unul cu celălalt; când pleacă de acasă, fiecare lasă de obicei curat în urma lui. Rar se uită împreună, amical, la câte un meci care nu implică ambele formații.

Sunt optimist și sper că vom întâlni o echipă nașpa, oricare din celelalte 3.

Oaia ca număr

Când au insomnii, mulți oameni numără oi în gând. Eu mă gândesc doar la trei oi.

Datorită comutativității înmulțirii, 3x = x3 ; de 3 ori x = de x ori 3.
O oaie considerată de trei ori este egal cu trei considerat de o oaie ori. În momentul în care reușesc să concep acest ”trei considerat de o oaie ori” și să mă gândesc la oaie ca la un număr, adorm.

Singurătatea ( 2 )

În imaginea ei convențională de până atunci, toamna era un proces lent, la care viața se putea acomoda; o împlinire fructuoasă ori o instalare treptată a unei boli. Atunci, însă, vedeam toamna în toată violența ei, ca pe un tanc care trece cu șenilele peste trupuri vii, strivind și sfârtecând.
Eram și eu un supraviețuitor, ca aceia care scapă de șenile. Cei care stau pe margine.

Venea toamna și pentru unii oameni; se zbătuseră destul, până la definitivul înec în noroi. Tot ce s-ar mai fi putut spune apoi despre ei conținea și aserțiunile ascunse:”Acest om putea să nu fi existat”; ”Ipoteza lui nu e necesară”.

*

În toamna aceea centrala termică a garsonierei mele a mers din plin. Înăuntru era ceva mai cald ca vara, când mă străduisem să o răcoresc.

Spre sfârșitul toamnei mi-am cumpărat și câteva plante exotice, prin intermediul anunțurilor din ziarul local. Ca și mine, erau supraviețuitori ocrotiți de cineva; eu, ca și ele, făceam parte dintr-o lume stranie, fără logică și fără perspective.
Înainte de asta văzusem că florile din parcuri se pot stinge într-o singură noapte, mai trecuse o săptămână și mă trezisem năuc, după un vis cu marea.

Dorințe

Când mă întorc obosit -și mai ales dezgustat- acasă, aș vrea ca nevastă-mea să îmi cânte la chitară. Chitara clasică răsună precum însăși fibra vieții; când o ascult, simt că mi se reface ADN-ul. Din păcate, însă, nu știu să cânt la chitară, iar nevastă-mea nu vrea. Dacă se întâmplă să îl aud și pe vecin cântând la pian -detest acest instrument-, începe să îmi pară rău că nu fumez. Lucrurile pe care mi le doresc sunt un lux care a dispărut probabil de pe vremea sultanilor.

Când îi facem băiță lui Bujorel, băiatul nostru, îi aduc mereu o jucărie; o rățușcă, o cană de plastic, un peștișor sau o bărcuță. În fiecare seară jucăria se schimbă, iar surpriza și bucuria sunt garantate aproape întotdeauna.
Țin minte că și eu aveam un vaporaș pe care îl transformam ocazional în submarin. Mie, însă, nu mi-a mai dat nimeni o jucărie, de foarte multă vreme. Aș putea să-mi cumpăr singur jucării, dar nu e același lucru. Mă bucur când Bujorel îmi împrumută, din când în când, câte o mașinuță.

Noaptea, pe la ora 2 sau 3, mi-ar plăcea să ies pe balcon, să privesc orașul și stelele și să beau un whisky sau un coniac cu gheață. La ora aceea însă, dacă nu am nimic de făcut, de obicei dorm dus; și mai și sforăi, ca un sorb, o pâlnie care aspiră în neant resturile plutitoare ale universului.

Critice

De puțină vreme am intrat în mărginita zodie a Fecioarei, care se ocupă cu recoltatul, bolile minore, critica și alte conformisme.

Cu această ocazie vă invit, în spirit critic, să îmi scrieți aici ce v-a plăcut mai mult sau mai puțin pe acest blog. Fiți crispați.

(Nativ în zodia Fecioarei; sursa imaginii: Wikipedia)

Oameni care nu mai scriu

Poate că mai scriu, dar nu în locul în care am dat de ei, adică pe câte un blog sau pagină de internet. De obicei îi poți găsi tot pe internet, pe la altă adresă; dar nu mă obosesc să-i caut. Dacă îi mai caut, îi caut tot la vechea adresă, chiar dacă le-au crescut buruienile prin curte. Am obiceiuri de sedentar, probabil.
Acolo, la vechea adresă, am găsit cândva ceva care mi-a plăcut; am citit ceva cu adevărat. Citești cu adevărat doar lucrurile pe care nu le-ai fi putut scrie singur niciodată.

Presupun că pe bloguri scriu încă oameni, nu Chupacabra. Apoi, aceiași oameni nu mai scriu, cu lunile sau cu anii; uneori chiar își șterg blogul, împreună cu două-trei comentarii de-ale mele. Pe câțiva din ei îi puteți găsi la ”blogroll”, mai către coadă; poate cu excepția lui Nautilus, care sunt chiar eu.
Nu e mare lucru, dar -pentru mine- are partea lui de bizar.


Poate că, ori de câte ori simți părăsirea și pustietatea unui loc, ești în pragul casei cuiva plecat de-acasă.

Tineri în luptă

Demult, pe una din insulele Mediteranei conviețuiau nu tocmai pașnic două popoare, despărțite de un lanț de munți.

Cele două țări de pe insulă se numeau Noenia și Kwasteria. Locuitorii lor duceau o luptă grea pentru existența zilnică; solul sărac și pietros nu le oferea prea multe, iar marea era încă plină de primejdii.
Un om în plus de hrănit era de multe ori o povară, când nu putea munci. Așa încât, într-o bună zi, regii celor două țări se întâlniră pe culmea muntelui și hotărâră ce era de făcut cu vârstnicii care nu mai puteau să lucreze: anume, să-i trimită să lupte până la moarte unii contra celorlalți. La urma urmei bătrânii sunt cei care înfruntă moartea în linia întâi și au multă experiență.

În zonele mediteraneene longevitatea e în general ridicată, iar bătrânii numeroși; atât din Kwasteria, cât și din Noenia s-au ridicat adevărate armate de vârstnici neproductivi care, vreme de secole, au purtat lupte crâncene pe munte. Mulți dintre ei abia se mai țineau în picioare când erau înrolați; mulți au murit de bătrânețe pe câmpul de luptă. Majoritatea lor erau bucuroși să-și dea viața în război în timp ce tinerii munceau cu spor să-și întrețină familiile, iar ceilalți nu pricepeau despre ce este vorba, dar luptau și ei.
Forțele erau bine echilibrate; părea că nimeni nu va câștiga acest război perpetuu; un gând liniștitor pentru toți. Situația politică și economică era deosebit de stabilă, de-o parte și de alta a munților.

Toate acestea au durat până în ziua când un vagabond, un tânăr fără căpătâi din Noenia, alungat de familie și neputând să-și găsească de lucru nicăieri, n-a mai avut ce face decât să se înroleze în armată, alături de bătrâni. Un lucru cumva împotriva firii, însă toți au fost de părere că nici nu s-ar putea găsi altceva bun pentru acel om de nimic. Cei mai mulți credeau că va da greș și acolo; surpriza, însă, a fost mare.
Derbedeul din Noenia, înarmat doar cu o bâtă, a făcut prăpăd printre adversari; i-a doborât pe toți bătrânii din Kwasteria, ca pe popice.

Hotarele Noeniei s-au lărgit, spre groaza kwasterienilor, care se vedeau nevoiți, pentru întâia oară, să lupte ei înșiși, oameni tineri, împotriva altor tineri. Dealtfel nu se mai găsea niciun bătrân bun de luptă în toată Kwasteria, iar cei din Noenia, după izbânda tânărului vagabond, își alcătuiseră o armată doar din tineri.
De atunci liniștea și bunăstarea au pierit din cele două țări, iar tinerii -și nu bătrânii- sunt cei trimiși să moară în războaie până în ziua de azi.

Sultanul și concertul rock

În momentul de față cred că nu m-aș duce la niciun concert rock. Am mai multe motive suficiente pentru aceasta. Am oroare de masificare. Biletul este scump, de banii ăia îmi cumpăr toată discografia formației; unde mai pui că se aud mai bine pe disc decât în concert. Ți se pune o ștampilă pe mână. În realitate nu auzi deloc ce cântă ăia, ci o redare analogică (sau digitală?) din niște boxe. Și ar mai fi multe motive.
Unul din ele e acela că niciun sultan nu s-ar fi dus la un concert rock.

Mi-ar părea bine să mai existe pe undeva un sultan adevărat, un om care să aibă șansa reală de a fi fericit în timpul vieții. Sultanul e un om care se apropie întrucâtva de condiția lui Adam în Paradis: înconjurat de tot felul de pomi cu fructe din care poate culege orice prin simpla dorință. Sultanul se odihnește în inima unei flori și se spală pe chip cu roua dimineții.
În reprezentările populare, sultanul are întotdeauna un harem. Însă acel sultan adevărat pe care-l văd eu este un sublim monogam; haremul îi e constituit din miile de ipostaze ale sufletului-pereche.

Puterea sultanului pe pământ este deplină; din cauza asta nu s-ar duce la niciun concert. La un semn subtil din degetul mic, i-ar fi adusă pe tavă orice trupă rock, poate cu tot cu morți.
Probabil că sultanul ar asculta rock într-o după amiază plictisitoare din deșert. Pe urmă ar pune să li se taie capetele tuturor membrilor trupei și să li se lipească la loc.



Întâlniri

Fiecare din colegii mei de cameră din facultate avea din când în când câte o ocupație stranie.
Într-o toamnă, Horațiu, care dormea în cea mai mare parte din timpul în care îl vedeam ziua, s-a apucat să scobească peretele de deasupra patului, până a făcut o gaură rotundă, în care îi încăpea pumnul; gaura era de obicei ascunsă sub un poster. Ideea era să străpungă în cele din urmă zidul, operațiune care s-a dovedit destul de anevoioasă. Betonul era surprinzător de tare și gros (probabil era un perete din structura de rezistență a clădirii), iar Horațiu cioplea în el doar cu cuțitul și fără să se grăbească, prelungind parcă execuția lucrării pentru a o savura mai bine. A paradit două cuțite de bucătărie; pe urmă s-a dus și și-a cumpărat unul mai pogan din piață, de la ruși.
De cealaltă parte a peretelui era o lume necunoscută; în aparență ar fi fost doar altă cameră de cămin, probabil chiar cea de lângă noi, însă nimeni nu putea fi sigur.
”Asta trebuie să ducă undeva!” , zbiera Horațiu în nopțile cu lună.
Până la urmă ne-am alăturat îndârjirii lui și noi, ceilalți. Eforturile noastre n-au fost trecute cu vederea de către cei aflați de cealaltă parte a zidului. S-au apucat să sape și ei, ceva mai spornic. După vreo trei zile a avut loc un moment emoționant, cam ca la străpungerea tunelului Calais. Ne-am privit unii pe alții prin gaură, am lărgit-o ca să putem să dăm și mâna. Cred că atunci i-am văzut pe vecini pentru prima oară; dacă îi știam cumva și de dinainte, vechea imagine nu avea nimic în comun cu ceea ce mi-a întipărit în memorie acea întâlnire autentică, revelatoare.

De multe ori am fost și eu tentat să fac o gaură în zid. Niciodată n-am știut cine locuiește de cealaltă parte a peretelui unei camere; cei de acolo sunt de pe altă scară a blocului.
Suntem în realitate niște oameni singuri și nu ne întâlnim cu nimeni până nu terminăm un tunel. Cred că ați sesizat cât de inutile sunt ușile, culoarele și drumurile gata făcute. Trebuie să te apuci să faci un tunel. Nu se știe niciodată unde duce; dar duce undeva.

Carnea

Carnea, ca o fleandură. Stoarsă şi stâlcită; o bate vântul.
Ulceraţiile nasc o lume de culori, atât de bogată încât se scurge în bălţi şi de acolo se ridică, difuz, în aer.
( Haim Soutine, "Le boeuf écorché" )

Corso

Nu de multă vreme am făcut un mic experiment social, pe pielea mea. Era o zi lucrătoare şi mergeam pe trotuarul cel mai circulat din oraş; m-am gândit să văd ce se întâmplă dacă merg în linie dreaptă şi nu mă dau la o parte din calea nimănui. N-a fost chiar aşa, am făcut loc unei femei cu copil în cărucior.
Pe o distanţă de circa 100 de metri m-am ciocnit cu cinci persoane, bărbaţi şi femei de diverse vârste. Cu excepţia unei femei de 30-40 de ani, nu m-a evitat nimeni din cei întâlniţi, au continuat să meargă înainte, chiar când ciocnirea era iminentă. Dacă nu aş fi făcut nişte eschive în ultimul moment, ar fi fost ciocniri brutale.
Se pare că fie sunt genul din om din faţa căruia nu-ţi vine să te dai la o parte, fie majoritatea oamenilor au o genă de rinocer.

Demult, prin studenţie, m-am ras cândva pe cap. Aveam şi un soi de pardesiu cam boem şi, când mă plimbam seara la lumina becurilor cu mercur, nu mă ciocneam de nimeni, pentru că trecătorii din sensul opus mergeau pe cealaltă parte a drumului. Cam tot aşa se întâmpla şi în zilele ploioase, când eram învelit într-o pelerină de muşama neagră.