Demult spunea vulpea-n povești
că-s acri strugurii cerești;
de-atunci ea umblă cercetând
prin umbre, scorburi și pământ,
în ochi subțiri prinzând mereu
năluci ce plăsmuiesc un zeu.
Dar toamna-albastră cer așterne
și-n ceața genelor viclene;
din depărtări în care-a fost
se-ntoarce drumul către rost.
În ceas golit de vieți știute,
când pasul cade-n frunze mute,
doi ochi de vulpe, într-ascuns
privesc la strugurii de sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu