Cine mi-a furat voturile?

În lipsa mea au dispărut foarte multe voturi de la sondajele din dreapta paginii. Incredibil.

365

La a 365-a postare am un sentiment de greutate supraponderală. Când articolele s-au adunat cât zilele într-un an, te întrebi ce va urma. Pe blog, probabil că nu mare lucru, și așa bate vântul pustiei pe aici, de ceva vreme.

În univers, însă, nu uitați de Solstițiul de vară. Chiar am capturat un ecran google în care am subliniat pasiunea românilor pentru astronomie:

Amiază la umbră

Oamenii au o minte stridentă. La asta mă gândesc acum, când beau o cafea înainte de a mă întoarce la lucru. Până și mintea mea țiuie un pic.

Tinerețe, haine grele

Aproape toți oamenii răi (=evil, wicked, dacă nu știți româna) par mult mai tineri decât sunt. Nu se hrănesc cu roua dimineții, nu trăiesc în armonie cu Universul și nu se încarcă cu energii cosmice; sunt vampiri adevărați, sug sânge de unde nu poate vaca să dea cu coada.

Majoritatea tinerilor par mai în vârstă decât sunt; dar tinerețea e o vârstă grea în tot regnul animal. Nu văd de ce la oameni ar fi o situație diferită. Tineri amărâți, care își cultivă maturitatea și o minoritate de adulți perfizi, care își cultivă tinerețea; două aspecte triste ale vieții.

Ghilimele

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă am primit o felicitare în care niște cunoscuți mi-au urat ”Crăciun fericit”, cu ghilimele. Așa a și fost, un ”Crăciun fericit”, cu ghilimelele de rigoare.
Zilele vin și trec, chiar și cele de Crăciun. Problema este că în aceeași felicitare mi s-a urat și ”la mulți ani”, tot cu ghilimele.

Când cafeaua e oribilă

(rețetă studențească)

Un coleg de cameră din studenție mi-a dezvăluit un interesant secret al vieții din natură: gândacii de bucătărie evită cafeaua. N-aș fi crezut dacă nu vedeam asta cu ochii mei.
Acum, privind retrospectiv, nu știu ce să cred: nu le plăcea cafeaua în general sau nu le plăcea cafeaua făcută de noi. Aceasta era în general destul de proastă. Uneori, însă, era chiar oribilă; de exemplu una care venea în pungi cu un papagal mov. Pe pungă scria ceva într-o limbă neidentificată.
Ne-am chinuit multă vreme cu cafeaua aceea, care era totuși cafea (o variantă probabil prea robustă). Apoi am descoperit, după multe observații și experimente, soluția.

Se face o cafea cu apă în care a fiert puțin zahăr, apoi se lasă câteva zile, până capătă un miros ușor dubios. Atunci se pune cafeaua din nou la fiert; se lasă să fiarbă în clocot 3-5 minute și se dă la o parte. Rezultatul poate fi surprinzător pentru neinițiați: cafeaua devine bună de băut, cu o aromă plăcută.

După mulți ani am reluat, în zilele trecute, acest procedeu cu o cunoscută marcă de cafea căreia, din păcate, i-a scăzut foarte mult calitatea.

Istorii repetate

Se spune că, în plan personal, poveștile se repetă pentru că facem același lucru așteptând rezultate diferite. Nu e adevărat.

Dacă am face exact același lucru, am obține rezultate foarte diferite de fiecare dată, pentru că universul nu este determinist, ci haotic. Dacă am fi cu adevărat consecvenți, am avea o viață plină de surprize. În realitate, de fiecare dată procedăm un pic diferit, pentru ca rezultatul să fie același.

Viața la 60 de ani

Cu câteva zile în urmă s-au încheiat alegerile la care cititorii erau invitați să aprecieze vârsta semnatarului acestor rânduri. S-au exprimat 15 voturi valabile; din cei 15 cititori, 12 (adică 80%) sunt de părere că am peste 60 de ani. Tot așa crede și google, habar nu am de ce.

Când, la încheierea votului, am aruncat o privire în poll, mi-am adus aminte o poezioară pe care am compus-o cu multă vreme în urmă:

Fructe de mare

Un sultan
stă în ocean
și atunci când nu-l vedem
se desfată în harem,
cu-o sirenă
și-o balenă,
o meduză
cu ventuză,
o delfină
și-o rechină.
Dar o caracatiță
stă numai la cratiță,
ca să aibă fiecare
din belșug fructe de mare.

Nu știu ce mecanisme psihologice au stat la baza acestei aduceri aminte. Aș vrea totuși să vă gândiți la mine ca la un fel de opus al acestui sultan depravat. Sunt o persoană modestă și responsabilă, un stâlpușor al societății; am concepții democratice. Mi se pare foarte nedrept ca acea caracatiță să stea numai la cratiță. Și mă întreb cum se descurcă sultanul în ocean; eu nu știu nici măcar să înot.

Cum e viața la 60 de ani? probabil că frumoasă. Mi se pare că perioada cea mai grea din viața omului e de obicei cea cuprinsă între 50-60 de ani, vârstă pe care nu mi-a atribuit-o nimeni. La 60 de ani, cred că ai trecut un anume hop și ești mai relaxat.

Probabil că am deja acest sentiment de relaxare. Când mă plimb cu fiu-meu, câteodată îl strig, mai ales când face vreo prostie, ”Nepoaaateeee!”.

Dor de televizor

Am ajuns la concluzia că mi-e dor de televizor. Era ceva care făcea parte din viața mea, din ritualul zilnic; și nu mai e așa de multă vreme.

Mi-ar plăcea un post tv ”generalist”, ca TVR-ul de pe vremuri, din anii 90, la început. Ceva care să mă facă să nu schimb canalul. Mi-e dor de Albumul duminical. Aș vrea să mai văd o scenetă, cascadorii râsului, să mă uit la știri și apoi la un film, toate pe același post. Nu mai vreau să schimb canale, nu am timp, nici forță psihică pentru asta; dacă nu îmi place ce văd, îl închid și gata.
S-ar putea spune că acum oferta e mai variată și am de unde alege. Nu e deloc așa.
În plus, e ca și când m-aș întoarce obosit de la serviciu și ar trebui să îmi gătesc singur ciorba; poate nu am chef de asta, poate aș vrea să găsesc o ciorbă gata făcută, un amestec plăcut de ingrediente. Nici măcar nu poți să îți faci o ”ciorbă” cumsecade din grila tv, pentru că de obicei dai doar de una-două emisiuni de calitate, de care probabil nu ai chef în acel moment. Pentru o ciorbă cât de cât bună ai nevoie de internet. Locul în care oamenii se conectează la singurătate.

Reptile

Într-o seară de toamnă, acum mulți ani, am mâncat primul hot dog din viața mea. Era vreme ploioasă și întuneric, iar strada pe care mergeam cu un prieten era acoperită cu un covor umed de frunze pe jumătate putrezite. Am trecut pe lângă un chioșc cu lumină albastră-violetă, iar prietenul meu a cerut un hot dog ”condimentat”. De curiozitate, exact asta am cerut și eu. Era chiar fierbinte -îl țineam în mână cu mâneca de la haină- și doldora de muștar și ketchup iute. Când am mușcat din el, la lumina unui bec de pe stradă, a curs din belșug pe adidașii mei și pe frunze, ca un sânge murdar. Mi-a plăcut foarte mult senzația; n-am mai mâncat niciodată de atunci un hot dog la fel de bun. Totuși, dacă am de ales între produse fast food, de obicei îmi iau un hot dog; îmi aduc mereu aminte de primul.

Într-o iarnă, pe la începutul anilor 90, am petrecut câteva ore în Gara de Nord din București. La o gheretă se vindeau crenvurști, fierți în apă de față cu consumatorul. La câțiva metri mai încolo dârdâia de frig (poate și de foame) un băiat îmbrăcat într-un pardesiu prea lung, cu căciula trasă pe ochi. Când vânzătorul a terminat de vândut crenvurștii fierți, l-a strigat pe băiat, a turnat fiertura goală într-un pahar de plastic și i-a pus-o pe tejghea.
Băiatul a reacționat cu o viteză incredibilă, ca și când i-ar fi fost teamă să nu i-o fure cineva. N-am mai văzut pe nimeni sorbind ceva atât de repede, cu atâta poftă și disperare. Ai fi zis că vrea să intre întreg în pahar.
Întors acasă, mi-am amintit în câteva rânduri întâmplarea și am băut și eu apa în care au fiert crenvurști, să văd cum e. Nu e rea, mai ales dacă ți-e frig. Foame nu prea mi-a fost, pentru că am mâncat în prealabil crenvurștii.

Pixul elvețian

Într-o dimineață de toamnă, acum câțiva ani, înainte de a ieși pe ușă ca să merg la serviciu, i-am cerut nevestei un pix. Nu-mi mai cumpărasem de multă vreme unul, iar pixurile, de obicei, se termină.
Nevastă-mea tocmai se întorsese din Elveția, așa că mi-a dat un pix elvețian. Era anexat unui carnet voluminos, care nu mi-a trebuit.

Un pix foarte interesant, nu după părerea mea, ci a altora. Din clipa în care l-am pus pe birou, a atras atenția tuturor. Toți colegii, fără excepție, au vrut să-l ia în mână și l-au luat.
Câțiva l-au și încercat pe hârtiile de pe biroul meu. Mă simțeam ca în filmul ”Planeta maimuțelor”. După vreun sfert de oră, pixul avea deja un strat de mâzgă, era alunecos.
Pe mine întâmplarea m-a deprimat profund; colegii erau veseli, satisfăcuți că au atins pixul. Părea că le-a redat pofta de viață. Cu ocazia respectivă am mai scris încă o poezie legată de condiția umană (nu cu pixul acela, ci tastând la calculator).

Am scris cu pixul elvețian doar vreo câteva zile; sincer, nu părea cu mult deosebit de alte pixuri. Poate nu mă pricep să apreciez calitatea.
Într-o seară, l-am lăsat la serviciu pe birou. În zilele care au urmat, nu l-am mai găsit nici pe birou, nici altundeva.

Feminisme

Într-o după amiază înăbușitoare a acestei veri, o fetiță și mama ei, pe o bancă din parc.
-Mami, tu nu ai păr pe mâini. De ce nu ai păr pe mâini?
-Așa sunt eu, nu am păr pe mâini, răspunse mama, zâmbind giocondic.
-Hm. Eu de ce am păr pe mâini?
Și fetița, nemulțumită și parcă încovoiată de apăsarea unui destin cosmic nedrept, s-a ridicat de pe bancă și s-a dus să bată mingea ceva mai încolo.

Carne albă

La meciul Germaniei cu Algeria, soția mea a fost uimită să afle că țin cu Algeria. M-a luat deoparte și m-a chestionat câți jucători algerieni cunosc; îl știam cu numele doar pe portar. În schimb, de la nemți îi știam pe toți. Unde mai pui că unii din ei joacă la Bayern, echipa cu care țin și ale cărei simboluri îmi decorează frigiderul și halba de bere. Atunci de ce țin cu algerienii? Tocmai pentru că pe nemți îi știu, am îngăimat eu morocănos, în lipsă de alte argumente.

De ce nu țin cu nemții? Probabil că m-am săturat de Europa. Și de victoriile europene. Europa: materialism, scepticism, logică (proliferată ca un țesut extras demult dintr-un organism viu și întreținut artificial în eprubete), conveniență. Europenii sunt animale domestice și confundă domesticitatea cu umanitatea. Carne albă, carne moartă.

M-am săturat. Măcar la fotbal să piardă.

Cârtițoiul

M-am trezit cu o oboseală crâncenă, viscerală, pietrificatoare; m-am uitat în oglindă, la lumina becului din baie și mi s-a părut că semăn cu altcineva. Pe moment, nu mi-am dat seama cu cine; apoi, după o scurtă căutare în memorie, l-am găsit: vecinul de deasupra. Seamănă cu un cârtițoi, un animal fremătător și galericol.
Poate că scara blocului meu e bântuită, de sus până la subsol, de duhul unui cârtițoi uriaș, care a trăit în altă epocă geologică. Mi-l imaginez cu aripi de dragon, ridicându-se pe coloana de aerisire și dând noaptea târcoale, greoi, în jurul blocului, amușinând pe la ferestre.

Așa mi-am început ziua. Eram foarte, foarte obosit.

Începi să exiști imitând lucrurile care există. În dimineața asta l-am imitat pe cârtițoi; chiar semănam cu el, în oglindă.

Flori, fete și băieți

Despre fetele din orașul meu n-am avut, în adolescență, o părere prea bună. Prea gășcăroase, băiețoase, un pic blazate și cu o viziune nu neapărat materialistă, dar cât se poate de prozaică despre viață. Nu mă simțeam confortabil în prezența lor și de obicei chiar mă deprimau. Majoritatea erau și fumătoare; eu n-am fumat în viața mea nici măcar o țigară.
În schimb îmi plăceau florile; nu puteam să le privesc fără o anume reverență adâncă. Sunt probabil unul din puținii bărbați heterosexuali cărora le face plăcere să primească drept cadou flori.

Când am ajuns la facultate, am descoperit cu uimire că există printre studente și altfel de fete decât cele pe care le văzusem în orașul meu. Într-o bună zi, una din ele -azi soția mea- mi-a dăruit un buchet de flori. Surpriza a fost destul de mare, ca și bucuria dealtfel. M-am întors la cămin ținând în mână, destul de emoționat și încurcat, cadoul.
Nu aveam nicio vază în care să pun florile și nici măcar un vas gol, așa încât am evacuat un borcan de castraveți, l-am clătit și am aranjat în el florile, cât m-am priceput eu de bine.

Nu eram singur în cameră; Horațiu părea că doarme în patul alăturat. După nu multă vreme l-am auzit însă căscând; apoi a râgâit ca un aligator și s-a ridicat în capul oaselor. Atunci am observat că era cam vânăt în colțul unui ochi. Horațiu avea prostul obicei să se implice uneori în altercații fizice; dădea mai mult decât încasa și privea această chestie cu un soi de sportivitate: dacă distribuia, să zicem, vreo trei pumni, i se părea onest să și primească unul.
Așezat pe colțul patului, a privit o vreme, cu un aer absent, buchetul de flori din borcan. S-a ridicat apoi, a luat borcanul în mână și l-a privit din toate părțile. Apoi l-a așezat la loc.
-Ce-s astea? a întrebat.
-Flori.
-Ooooo, da! ... a exclamat atunci Horațiu și m-a bătut pe umăr.
După asta, s-a întors înapoi în pat.

Poezie cu gândac

La lumina crepusculară a becului de pe hol, intrată pe ușa întredeschisă, fircăleam ceva în caietul cu poezii. Eram întins pe vreo patru cincimi de canapea; partea rămasă era ocupată de nevastă-mea, care privea și ea în hârtiile ei, concentrată ca un scrib din Egiptul antic.
O seară (sau noapte) destul de pașnică; însă, deodată, am auzit strigătul fatal: ”UN GÂNDAAAC!”
-Hă? unde? a întrebat poetul.
-Acolo..., a îngăimat nevastă-mea, cu o voce foarte feminină.

Atunci am zărit și eu exploratorul pe covor; un flăcău destul de consistent, 5-6 cm, maroniu, cu antene lungi. În lipsă de altă armă, l-am turtit cu caietul de poezii.
Șmaf. Și mare parte din creatură a ajuns un terci gândăcos, întins peste o poezie din caiet. După un moment de reflecție, am rupt fila, am împachetat gândacul în ea și am aruncat-o la coș.

-Dragă, m-ai făcut să distrug o poezie, mi-am anunțat nevasta. O mare pierdere pentru umanitate.

Și m-am întins la loc pe canapea.
Într-adevăr o pierdere. Aș putea să rescriu poemul; însă, dacă ar fi același poem, ar avea altă formă. Iar dacă ar avea aceeași formă, ar fi un cu totul alt poem.

Când am aruncat la coș gândacul învelit în poezie, încă mai mișca dintr-o antenă.

6 30

Azi a fost baba mea; foarte specială, frumoasă ca Tina Turner. Pe la amiază vântul a rupt niște crengi, unele m-au impresionat ca dimensiuni. O zi cu soare, în care am văzut mai mulți câini ca în tot restul săptămânii. În săptămâna 1-8 Martie am văzut, desigur, multe flori. Florăriile de pe aici sunt destul de sinistre; peste tot sunt coroane și jerbe de flori. Lipsesc doar sicriele, dar poate nu m-am uitat destul de atent.
Deși celebrele versuri care încep cu ”azi e nouă, mâine-i zece” induc în general o stare de optimism, cazul de față e ciudat, pentru că azi, nouă, e o zi liberă, iar mâine, zece, e o zi de luni. Nu credeam că așa ceva se poate întâmpla. Mă voi trezi, cu puțin noroc, la 6.30. Oare ce voi face atunci? N-am idee.

Firește, nu te poți minți la nesfârșit că nu ai planuri; în realitate ai unul. În fiecare din noi trăiește o bestie organizatoare.

Alergători

Am observat că, mai nou, toți oamenii care aleargă în parc sunt grași. Bărbați și femei, de obicei îmbrăcați în treninguri largi, dau ture pe alei, cu o expresie plină de demnitate, hotărâre și perseverență.
Pe de altă parte, destule persoane cu fizic atletic se plimbă lejer, relaxate, chiar visătoare prin acest mic colț de natură, așa încât te-ai putea întreba dacă nu cumva alergatul îngrașă. Nu știu să răspund la această întrebare. Cert este că aș alerga și eu, este foarte tentant. Aș alerga luminos și fericit ca un mânz, sau mai degrabă ca un zimbru.
Însă, deși sunt supraponderal în acte, nu știu dacă sunt suficient de gras pentru a mă integra fără probleme în clubul select al alergătorilor. Aceștia par organizați într-un fel de castă sau sectă; nu stau de vorbă decât între ei și îi privesc cam de sus pe ceilalți.

Desigur, practicanții atletismului și altor sporturi pe care le vedem la televizor nu sunt deloc grași; însă ei nu sunt alergători autentici, ci sportivi profesioniști. Iar din punctul de vedere al moralității sportul profesionist nu e departe de sexul profesionist; ne uităm din când în când la el, că asta e, dar nu înseamnă că ocupația lui Messi, de exemplu, e 100% morală.
Spre deosebire de Messi, alergătorii din parc par niște persoane exemplare. Îi privesc uneori cu admirație și un pic de invidie; dacă aș fi fumător, mi-aș aprinde și o țigară.

Mâncăruri studențești

Când mă gândesc la aspectele culinare ale studenției, îmi primul rând îmi aduc aminte de margarină. Nu am cunoscut niciun student care să nu consume zilnic margarină; unii aveau o adevărată obsesie pentru ea. Dacă ar fi colectat cineva toată margarina existentă la un moment dat în cămin, s-ar fi putut tencui cu ea pe exterior tot căminul (cu strat mai gros de 1 mm), poate și acoperișul.
În camera noastră fiecare avea margarina lui, un calup sănătos de 500 de grame, în cutie rotundă de plastic. Deși cumpăram toți aceeași marcă, era ușor de identificat cui îi aparține fiecare margarină.

Mai jos am reprezentat margarinele noastre văzute de sus. Partea consumată din margarină este reprezentată cu negru:

În cazul meu, margarina apare în întregime albă, nu pentru că nu aș fi mâncat-o, ci pentru că o decopertam cu grijă, orizontal, păstrându-i suprafața netedă până ajungeam la fundul cutiei. Horațiu făcea o gaură în margarină, nu tocmai în mijloc; cam așa procedau majoritatea studenților, inclusiv ceilalți locatari ai camerei, care însă nu își păstrau acest aliment la vedere. Nu am mai văzut însă pe nimeni care să taie margarina ca Ruslan; el era într-adevăr un ciudat.

Margarina se mânca pe pâine. Multă pâine, multă margarină; se poate spune că nimeni nu se zgârcea. Opțional, pe margarină se putea pune zahăr. Sau vegeta (delikat); pe vremea aia nici nu auzisem de monoglutamați. Dar aceste variații erau destul de rare, în general era preferat gustul standard.

Studenții mai mâncau des cartofi prăjiți. Cine nu a mâncat cartofi prăjiți? Dar cine i-a mâncat zilnic, timp de aproape un an, ca unică masă de prânz? Am cunoscut asemenea oameni.
Am văzut și oameni care serveau -pentru cel puțin vreo săptămână- meniuri mai eterice; o cană cu ceai aromat și o felie de pâine, la prânz. Seara, altă cană cu ceai; eventual.
Alții, convinși că masa de de dimineață este cea mai importantă, dădeau gata pe la orele 7.00 un pahar mare de iaurt. În restul zilei, mai nimic.
Am auzit și despre bicarbonatul pus în mâncare pentru senzația de sațietate; probabil un ”mit”, nu cunosc pe nimeni care să fi făcut asta vreodată.

Am avut ocazia să cunosc foarte mulți studenți, de toată mâna și teapa; de fapt niciunul din ei nu era atât de sărac încât să nu poată mânca bine și sănătos din banii de acasă. Doar că a mânca sănătos nu este de obicei o prioritate a studentului, iar când te vezi deodată cu mulți bani în buzunar îți vin tot felul de alte idei de a-i cheltui.

Către sfârșitul studenției am stat în gazdă. Atunci am descoperit cât de simplu (și relativ ieftin) e să-ți faci o mâncare bună; am început să-mi fac și mâncăruri mai complicate, după rețete. Ei, și ca atâția alții mi-am dedicat mult timp acestui sport păgubos, care oferă adultului satisfacții comparabile cu ale copiilor de grădiniță care fac turnulețe din cuburi și modelează plastilină. Evident că am luat și în greutate.
După plecarea mea din cămin, pe Horațiu l-am revăzut foarte târziu; trecuse aproape un an. Era un tip înalt cât ușa, iar acum era și la fel de lat. Nu mai stătea nici el în cămin: se mutase de multă vreme în garsoniera închiriată de noua lui prietenă; relație serioasă. L-am întrebat dacă s-a apucat de gătit; a râs și m-a luat la o bere.

Dacă eu și Horațiu am fi fost mușchetari, aproape sigur el ar fi fost Porthos, iar eu Aramis. Din păcate, însă, n-am întâlnit niciodată un Athos și mai ales niciun D'Artagnan.
Privind retrospectiv la anii studenției, mi se pare -acum- că au fost ani grei. Atunci, însă, nu mi se păreau așa. Și asta e bine.

Frizerul

Era o zi mai degrabă letargică; pe linoleul proaspăt spălat de Ruslan curgea liniștit timpul, ieșit de undeva de sub paturile din camera de cămin.
Horațiu privea la un fel de mini-televizor așezat pe genunchi; Ruslan scria felicitări de 8 martie. Eu, parcă, mă chinuiam să citesc ceva. Deodată s-a auzit o bătaie ușoară și, aproape neinvitat, a intrat în cameră un ins fragil și zâmbitor; se oferea să ne tundă. Prețul era tentant, cam jumătate din cel de la frizeria din complex; Horațiu a zâmbit și s-a așezat satisfăcut pe scaun, în mijlocul camerei.
După vreun sfert de oră, frizerul și-a desăvârșit opera și a plecat. În opinia mea l-a tuns destul de bine; însă Horațiu, după ce s-a admirat în oglindă, a strâmbat un pic din nas, zicând că i-a făcut freză ”ungurească”. Apoi a ridicat din umeri, a zis ceva gen ”whatever” și s-a dus să mănânce la cantină.
Eu am ieșit din cameră abia spre seară; ce am văzut pe coridoare, însă, era -folosind un termen prea uzitat azi- suprarealist. Prin tot căminul mișunau tipi tunși exact la fel ca Horațiu. Și nu doar căminul era plin de ei, ci tot complexul studențesc. Ai fi zis că sunt membri ai unei secte.

Despre Horațiu am mai povestit aici; un tip foarte interesant și un camarad de nădejde. Pe vremea aceea îi spuneam ”Horațiu al II-lea”. Cât timp mi-a fost coleg de cameră a schimbat vreo 4-5 prietene (tovarășe de viață); pe toate le-a întrebat al câtelea bărbat din viața lor este el și toate i-au răspuns că e al doilea.