Îmi dădeam seama că a fi singur înseamnă mai ales să nu ai feed-back. Vorbești cu cineva care nu îți răspunde niciodată. Vorbești cu un perete fără ecou. Și fără speranță: cuvintele nu-ți sunt purtate de vânt, ci cad. Te apleci ca să le smulgi din abis și iei în mâini doar țărână.
Auzi multe vorbe, dar nici una nu îți e adresată ție. Prinzi înțelesuri pe care de fapt ți le imaginezi, pentru că toate aceste cuvinte sunt într-o limbă necunoscută, vorbită într-o comunitate din care nu faci parte.
Demult, în altă eră geologică, pe una din insulele Pacificului trăiau Solitarele, ființe cu care coralii de azi sunt vag înrudiți.
Solitarele trăiau în cercuri ale comunicării. Niciuna din ele nu era înzestrată cu memorie, dar cercul comunicării avea această calitate. O Solitară avea în spate un fel de ”ureche”, iar în față un ”fonator”, organ al vorbirii. Din când în când, Solitara primea un mesaj de la cea din spatele ei, pe care îl transmitea celei din față, îmbogățit cu experiența proprie din acel moment; acest mesaj, din ce în ce mai bogat și mai complex, circula ritmic prin cercul comunicării. Viteza de circulație era reglată în așa fel încât Solitara primea o nouă informație din mediu exact în același moment în care primea și mesajul de la Solitara din spatele ei, transmițându-le simultan în față.
Solitarele nu primeau niciodată vreun răspuns de la cele cărora le trimiteau mesajul, nici nu răspundeau vreunui mesaj, ci doar îl trimiteau mai departe, ca în ”telefonul fără fir”. Când una din ele murea, cercul comunicării era rupt; vecinei căreia îi vorbise până atunci i se atrofia urechea și murea în câteva zile, ca și celelalte care îi urmau.
În unele cercuri ale comunicării mesajul se propaga în sens trigonometric, în altele invers; aceasta depinzând de dispunerea inițială a larvelor de Solitare, influențate de fazele Lunii.
Ca să nu fiu chiar singur, am încercat cândva să devin asemenea unei Solitare.
Aveam un vecin vorbăreț, care discuta noutățile zilei cu oricine. Le ascultam cu grijă, iar apoi mă duceam în alt cartier, ca să le povestesc altcuiva. Desigur, le știa deja, dar conversația îi făcea plăcere. Din păcate, această experiență a durat foarte puțin, vreo două săptămâni, pentru că vecinul cel vorbăreț a murit.
Atunci n-am mai știut ce să fac. Am zăcut câteva zile fără scop.
Cred că m-a ajutat mult faptul că, spre deosebire de o Solitară, sunt o ființă înzestrată cu memorie individuală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu