Reptile

Într-o seară de toamnă, acum mulți ani, am mâncat primul hot dog din viața mea. Era vreme ploioasă și întuneric, iar strada pe care mergeam cu un prieten era acoperită cu un covor umed de frunze pe jumătate putrezite. Am trecut pe lângă un chioșc cu lumină albastră-violetă, iar prietenul meu a cerut un hot dog ”condimentat”. De curiozitate, exact asta am cerut și eu. Era chiar fierbinte -îl țineam în mână cu mâneca de la haină- și doldora de muștar și ketchup iute. Când am mușcat din el, la lumina unui bec de pe stradă, a curs din belșug pe adidașii mei și pe frunze, ca un sânge murdar. Mi-a plăcut foarte mult senzația; n-am mai mâncat niciodată de atunci un hot dog la fel de bun. Totuși, dacă am de ales între produse fast food, de obicei îmi iau un hot dog; îmi aduc mereu aminte de primul.

Într-o iarnă, pe la începutul anilor 90, am petrecut câteva ore în Gara de Nord din București. La o gheretă se vindeau crenvurști, fierți în apă de față cu consumatorul. La câțiva metri mai încolo dârdâia de frig (poate și de foame) un băiat îmbrăcat într-un pardesiu prea lung, cu căciula trasă pe ochi. Când vânzătorul a terminat de vândut crenvurștii fierți, l-a strigat pe băiat, a turnat fiertura goală într-un pahar de plastic și i-a pus-o pe tejghea.
Băiatul a reacționat cu o viteză incredibilă, ca și când i-ar fi fost teamă să nu i-o fure cineva. N-am mai văzut pe nimeni sorbind ceva atât de repede, cu atâta poftă și disperare. Ai fi zis că vrea să intre întreg în pahar.
Întors acasă, mi-am amintit în câteva rânduri întâmplarea și am băut și eu apa în care au fiert crenvurști, să văd cum e. Nu e rea, mai ales dacă ți-e frig. Foame nu prea mi-a fost, pentru că am mâncat în prealabil crenvurștii.

Există un ursuleț care nu doarme niciodată

Datorez această constatare fiului meu.

Când Bujorel merge la culcare, ia cu el un ursuleț anume, care e cam de două ori mai scund ca băiatul. Ieri am aflat, însă, că și ursulețul merge câteodată din proprie inițiativă la culcare, cu alt ursuleț, cam de două ori mai scund decât primul.
La rândul lui, și ursulețul acesta ar trebui să doarmă cândva, firește, în compania altui ursuleț, aproximativ de două ori mai mic. Și tot așa.
Dacă orice ursuleț ar merge cândva la culcare, s-ar forma un șir monoton descrescător de înălțimi ale ursuleților, care ar tinde către zero. Aceasta, însă, nu se poate, datorită structurii discrete a materiei.
Rezultă, deci, că există un ursuleț care nu doarme niciodată. Probabil că e foarte mic, invizibil, iar acum bântuie printre microbi, molecule sau quarci.

Bărbați singuri

Acum vreun an, pe când mă duceam pe jos la serviciu, un fost coleg m-a claxonat dintr-un BMW roșu. Abia mi-am adus aminte cine era. A plecat demult de la locul de muncă pentru a-și deschide afacerea proprie, care se pare că merge bine. Trecând peste faptul că omul e divorțat, se poate spune că, în rest, are succes în viață.

Am urcat deci pe locul din dreapta, ca să mai schimb o vorbă și să ajung mai repede la serviciu. Din boxele mașinii răsuna, plină de nostalgie, vocea lui Tiberiu Ceia.
Fostul coleg -într-un mod destul de bizar- a părut jenat și s-a scuzat că ascultă așa ceva; dacă vreau, poate să schimbe pe radio. M-am mirat și i-am răspuns că nu e nicio problemă, apreciez folclorul de calitate și îl ascult și eu. Au mai urmat două doine bănățene, de plângeau semafoarele. Când să vină și una de joc, a trebuit să mă dau jos, să mă duc la serviciu.

Și nașul meu de nuntă ascultă Tiberiu Ceia la volan.
Nașul meu nu e bănățean și de obicei nu-i place muzica populară; nu e nici divorțat. Deși mai în vârstă ca mine și din altă generație, e mult mai în pas cu epoca, muzica momentului, tehnologiile digitale și gadgeturile de tot felul. Am fost uimit deci să-l văd ascultând o casetă veche de Electrecord, cu Tiberiu Ceia. Și el s-a scuzat.

Cred că mulți bărbați ascultă în secret Tiberiu Ceia. E un interpret potrivit pentru bărbații singuri, pentru clipele de singurătate ale bărbatului. Adică, atunci când ești numa tu și cu sensu vieții.
La sensu vieții n-ai ce-i face, așa că asculți Tiberiu Ceia.

Azi noapte, pe la 1, n-aveam somn și am ascultat și eu Tiberiu Ceia pe youtube. Am băut și o bere.

Cerul și vulpea

Demult spunea vulpea-n povești
că-s acri strugurii cerești;
de-atunci ea umblă cercetând
prin umbre, scorburi și pământ,
în ochi subțiri prinzând mereu
năluci ce plăsmuiesc un zeu.

Dar toamna-albastră cer așterne
și-n ceața genelor viclene;
din depărtări în care-a fost
se-ntoarce drumul către rost.

În ceas golit de vieți știute,
când pasul cade-n frunze mute,
doi ochi de vulpe, într-ascuns
privesc la strugurii de sus.

Mierla

O mierlă fără cioc e totuși o mierlă.
O mierlă fără gât e totuși o mierlă.
O mierlă fără ochi e totuși o mierlă.
O mierlă fără picioare e totuși o mierlă.

O mierlă fără nicio parte e totuși o mierlă. Pentru că identitatea ființelor și lucrurilor palpabile nu poate fi explicitată, nici anulată.

Memorie

În lichidul arămiu din pahar a căzut un pinguin de gheață. După câteva minute, gheața s-a topit, iar pinguinul pare să fi dispărut.
Totuși, el rămâne prezent în invizibila structură fluidă, pe care a modificat-o pentru totdeauna.

Așa e și memoria: un lichid în care se dizolvă încet întâmplările. Când au dispărut cu totul, au schimbat cu totul memoria în care cad; și, din ceva care se dizolvă, devin ceva care dizolvă.

Ceață în munți

Pe fereastră văd crâmpeie de munți. E ciudat că formele lor încep să fie bine deslușite doar de către neguri.

Pe vreme senină, spinările lor se disting greu una de alta, iar distanțele sunt dificil de apreciat; uneori, însă, ceața îi acoperă pe unii, lăsându-l dezvelit pe câte-un altul, ca pe un uriaș abia născut, închis în gândurile lui de piatră.

Miezul și uitarea

Cine nu vrea să ajungă la miez? E bun, e gustos și hrănitor; iar fără hrană nu putem trăi.

E adevărat însă și faptul că nu putem mânca oricât; așa că unele nuci sunt lăsate nesparte și ascunse pe undeva. Lăsate pe mai târziu, doar pentru noi.
Așa fac veverițele. Doar că, uneori, uită unde au ascuns nucile. Și tocmai din nucile uitate răsar acei arbori uriași, cu fructe din care se hrănește toată lumea.

Asta e legea uitării: partea nedevorată, netrăită a vieții se face copac. După ani și ani. Te și miri de unde a putut să răsară și să facă atâtea nuci bune.

Imagini

Aflat la Slănic Moldova pentru odihnă și tratament, scriitorul Ion Creangă și-a făcut o poză, cedând insistențelor unor tovarăși. Iată care era părerea lui despre acest lucru, după mărturia lui N.A.Bogdan:

”Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea — fotografie așa-zisă americană — invitai de mai multe ori pe Creangă să-și scoată poza. Dar mai totdeauna îmi răspundea: Decât să dau un frăncușor ca să mă vad lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coșuleț de brânză sau de păstrăvi și mi-a prii mai bine decât tinicheaua...”

Între timp fotografia s-a mai democratizat; pe marea majoritate a locuitorilor țării noastre îi costă foarte puțin să-și facă o poză (desigur, nu pe tinichea). Dar vorbele lui Creangă sunt adânci și încă valabile.

Colecționăm din viață prea multe imagini (care de obicei ne conțin și pe noi înșine); și ce altceva e o imagine decât o realitate turtită, ca un personaj din desenele animate când cade peste el un dulap?
Există și amăgeala cu pluralitatea punctelor de vedere; desigur, poți face poze unui obiect din mai multe unghiuri, dar ele nu vor putea reconstitui obiectul. Poți să faci și un model tridimensional al obiectului, însă acesta e alcătuit în realitate dintr-un număr mare, dar finit de imagini.
Decât să dăm clipele de viață pe imagini, mai bine le trăim.

Mă tot gândesc la un coșuleț cu brânză sau păstrăvi; ar fi util, cred și eu.

Aceste impecabile emoții

(amintire cu Alifantis)

O înserare prăfuită peste o zi banală; sala nu prea veche, dar ponosită și un fotoliu prea strâmt, în care m-am tot luptat să îmi găsesc locul.

Pe fundal, zâmbitoare în felul ei, umbra prietenoasă a omului cu chitara îl seconda, când albastră, când roșie, când violetă. În ritmul chitarei inginerul de sunet se unduia la butoane, aducându-mi-i aminte și pe Mole și pe Ratty din ”Vântul prin sălcii”.

Emoțiile erau pure, iar sensul pe care îl aveau nu le încărca. Lumini și ape curgeau printre firele de praf. Nu știam dacă acest anotimp limpede poate fi numit ”toamnă” sau ”primăvară”. Poate că sunt totuna.

E prea puțin armonioasă lumea în care trăim; însă poate că îi lipsește doar o chitară. Și, uneori, vocea omului.

Despre traducere

”A încerca să traduci dintr-o limbă, înseamnă să abați un pârâu din albia-i de mușchi; în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice.”

Despre fluidul lingvistic; o frumoasă zicere, izvorâtă dintr-o minte romantică. Alecu Russo (1819-1859).

Singurătatea ( 7 ). Jean de la Lune

Jean de la Lune, așa își spunea un om care a locuit, pentru vreo săptămână, în spatele unui bloc din oraș, sub un tei aflat lângă un container de gunoi. Întâmplarea a făcut să mă plimb pe atunci în zona în care poposise; așa ne-am cunoscut.
Jean de la Lune era mai cunoscut sub numele de Ionică și fusese cândva profesor de franceză. Numele de ”Jean de la Lune” și-l luase -din câte mi-a zis- după cel al unui cavaler legendar; ”Ionică” era o poreclă, fără legătură cu numele lui real, pe care nu l-am aflat.
Povestea vieții lui Jean de la Lune m-a pus pe gânduri chiar și atunci, când eu însumi aveam o existență destul de bizară; face parte din acele fapte și întâmplări apăsătoare care există o dată cu noi și cărora viața și timpul nu le pot da o explicație.

Jean predase limba franceză pentru câțiva ani la un liceu destul de slab din oraș. În timpul unui an școlar -ultimul an în care avea să predea acolo- s-a transferat într-o clasă de a 10-a un elev ciudat. Despre el, Jean de la Lune a fost sigur, încă de la primele ore, că nu e un om ca toți oamenii. Mai exact, că nu are suflet. Și asta fără să fie vreun robot; era o ființă în carne și oase, dar fără suflet. Desigur, nu toți oamenii sunt convinși de existența sufletului omenesc; însă Jean de la Lune era, ca și mine dealtfel.
Elevul nu era cu mult deosebit de o marionetă mânuită de cineva; în cazul lui, de un duh care nu se întrupase în el. Ca elev, lua note între 6 și 8, avea 10 la purtare, deși chiulea și el, uneori, împreună cu ceilalți. Jean i-a trecut și el, o vreme, note în catalog. Apoi și-a dat demisia din învățământ. Nu înainte de a istorisi ceea ce credea unui coleg mai apropiat și profesorului de religie; cum era de așteptat, amândoi l-au crezut nebun și atât.
Elevul a promovat la toate disciplinele; se pare că și-a mărturisit regretul pentru dispariția profesorului de franceză. Nu a rămas la liceu și în anul următor și nimeni nu mai știe nimic de el, aproape ca și când n-ar fi existat; deși fusese nu demult printre ei, în carne și oase.

Între demisia lui Jean de la Lune și ajungerea lui pe străzi au trecut un an sau doi asupra cărora a păstrat atunci tăcerea.

De la Jean de la Lune am aflat întâia oară despre Râs, un personaj ambivalent, mai degrabă funest, despre care cunoscătorii vorbeau pe șoptite. Am povestit aici mai demult câte ceva despre el. Primul ”portret” al Râsului, cel conturat de Jean de la Lune, era și cel mai sinistru; Jean povestea lucruri care niciodată nu mi-au fost apoi confirmate de alții.
De exemplu, spunea că Râsul obișnuiește să-i omoare pe cei care fac gălăgie pe stradă noaptea, cei care strigă, urlă ori mai ales râd batjocoritor. ”Râsul iubește liniștea”, spunea Jean. Îi pedepsește groaznic pe cei care o încalcă. Doar el are dreptul să râdă în toiul nopții. Când cineva tulbura noaptea, Jean îl căina amarnic și se ruga pentru el, știind că Râsul are să-l ucidă cândva, atunci când va dori, dar nu mai târziu de iarna următoare.

În mod ciudat, Jean de la Lune îmi dădea o senzație de liniște. O liniște aproape hipnotică, pe care o cultiva pentru a se apăra de posibilele agresiuni ale celorlalți. Nu cred că Jean de la Lune ar fi putut să fie atacat de vreun răufăcător. Poate doar de ființe din altă lume, cele de care se ferea.

Jean de la Lune avea trăsături fine, nas și urechi minuscule, însă o pereche de ochi peste măsură de mari, arămii, care îl făceau să semene oarecum cu un lemurian, o maimuță primitivă din Madagascar.
Chiar îmi povestea despre o uriașă insulă necunoscută din mările calde, locuită de maimuțe străvechi și păsări uriașe, de două ori mai înalte ca struții; descriere care se potrivește Madagascarului preistoric.

În evul mediu

-Mi-ar plăcea mult să trăiesc în evul mediu, i-am spus ieri nevestei. O perioadă extraordinară, atunci oamenii chiar simțeau că trăiesc.
-Păi ce-am fi fost noi în evul mediu? niște țărani amărâți. Munceam toată ziua de nu ne vedeam capul, răspunse nevastă-mea.
-Da, dar sunt și alte posibilități. Dacă făceam niște fapte de vitejie în bătălii, regele mă înnobila și ajungeam cavaler... am rostit eu superior și nostalgic.
-Da' eu, femeie, ce fapte de vitejie puteam să fac atunci? Poate doar cu regele...
-(?!?) Nu, dragă... nu se poate să zici așa ceva! Mai sunt și alte posibilități.
-Care, mă rog? zise nevastă-mea, privindu-mă foarte amuzată, nu știu din ce motiv.
-Păi! Dacă am fi trăit în evul mediu, sunt sigur că tu ai fi fost bărbat!
-Și tu femeie?
-Nu, și eu aș fi fost bărbat, fix ca acum. Am fi fost amândoi bărbați. Se mai întâmplă, nu?

Fantoma din parc

Câteodată mă plimb cu băiatul meu într-un loc mai puțin umblat din parc. Nu e izolat, nici neprimitor; oamenii, însă, trec pe lângă el fără să se oprească prea mult.
Noi ne jucăm -de obicei singuri- în jurul băncilor și copacilor, iar vara batem și mingea.

Pe la ceasurile amiezii ne învârteam fără griji pe-acolo, când, deodată, am avut acea senzație fugară că sunt privit și am întors capul spre băiat. Atunci, la o oarecare distanță de el, mi s-a părut că văd, pentru o clipă abia trecută, silueta unei bătrâne gârbovite, acoperită cu un pardesiu bej și întoarsă cu spatele. Părea că tocmai s-a ridicat de pe o bancă și se duce în altă parte, făcându-ne loc; ca un om stânjenit, care se retrage singur în vreun ungher.


Când te plimbi printr-o pădure, de obicei nu vezi prea multe animale, pentru că ele -chiar și cele mari și puternice- fug de întâlnirea cu omul; mă gândesc că așa e și cu fantomele, cele mai multe din ele ne evită. Chiar și când reușim să le surprindem cumva, sunt inofesive și se îndepărtează cât pot de repede, ca o căprioară care dispare în desiș. Doar rareori ne înfruntă, așa cum -câteodată- vreun urs atacă pe la munte turiștii.

O să ne întoarcem acolo, desigur. Fantoma din parc nu a fost mai neliniștitoare decât o iluzie optică. E un loc frumos, în care merită să zâmbesc într-o zi cu soare; rostind în gând, creștinește, o rugăciune.

Apus de lună

Ursul susură în tufă;
dese crengi
noaptea

Frunza ca un câine

Mă întorceam acasă, pe drumul obișnuit. În noaptea asta a dat înghețul.

Despre vară și iarnă se poate spune că ”pleacă”, ”se duc”, atunci când fac loc unui nou anotimp. Primăvara și toamna, însă, doar ”vin”; nu cred că pleacă nicăieri o dată cu venirea anotimpului următor.
Pe asfalt mai zăbovesc încă frunze veștede și înghețate; când am trecut pe lângă una din ele, s-a ridicat brusc, parcă în joacă și a început să mă urmărească. A mers pe lângă mine vreo sută de metri, fără să bată vântul și fără ca eu să o antrenez în mișcare. Mă urma așa cum, de multe ori, un câine merge agale după un om care nu îi e neapărat stăpân. Poate că, atunci când își pierd viața vegetală, frunzele capătă una animală. Era o frunză-câine.

A mers pe lângă mine până când am traversat o străduță mică; nu se vedea nicio mașină în jur, dar frunza s-a oprit la marginea bordurii. Nu înțeleg de ce; nu îmi prea plac câinii și nu mă pricep la psihologia canină. Era însă un câine de treabă și am petrecut clipe plăcute împreună. Poate îl voi regăsi pe stradă, poate nu.

Emil

Pisicile de la blocul meu prind porumbei. Uneori ratează de aproape, așa încât poți vedea prin cartier destui porumbei cu un singur picior, altfel destul de grași și prosperi.
A fost destul de ciudat să văd în zilele trecute și o cioară cu un singur picior; din câte se părea, celălalt fusese retezat de curând. Mânca bine din niște resturi, undeva lângă un supermarket.

Anul trecut urmăream din când în când un cioroi tânăr și solitar, pe care l-am botezat Emil. Emil Cioran.
În unele zile, Emil croncănea așezat pe un cablu dintre blocuri. Din poziția lui, nu cred că vedea mare lucru; doar potcoava formată de trei blocuri late. Dar îl invidiam.
Una din dorințele mele de demult este să fiu cioară pentru o zi. Cred că e foarte satisfăcător, dacă ești cioară, să stai și să croncănești flegmatic pe un container de gunoi, într-o zi mohorâtă de toamnă târzie; așa ceva visez și eu. Dar trebuie să ai grijă la pisici. Nici viața de cioară nu mai e ce-a fost, dar încă merită.
”Ai grijă ce-ți dorești de Crăciun”, a zis nevastă-mea.

Alt personaj

”Un veac era de când aristocrația domnea și poporul gemea în ticăloșie și asuprire! Atunci provedința, văzându-o bătrână și sluțită de nelegiuiri, tinde mâna și alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost și necunoscut. Îl suie pe tron și îi dă sabia răzbunării în mână.
Acesta, sub numele de Alexandru Lăpușneanul, va sparge cuibul și va strivi acest furnicar de intriganți ce făcea și desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atât de adânci, apăsarea despotică îl ovilise într-atâta, încât păstorii lui Dragoș și ostașii lui Ștefan nu erau acum decât niște sclavi îngiosiți a unei boierimi desfrânate, care îi trata și îi vindea ca pre vite. În adevăr, Lăpușneanul retezase trunchiul, dar odraslele creșteau, și nu era el omul care să știe a le seca puindu-le stavilă pre însuși poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, și el de tiran.”

(Costache Negruzzi, Scrisoarea XIX)

Iată, mai sus, părerea lui C. Negruzzi despre Alexandru Lăpușneanu, într-un text publicat în 1855. Cu 15 ani înainte îi apăruse nuvela ”Alexandru Lăpușneanul”, destul de cunoscută cititorilor români, pentru că încă e studiată în liceu. Desigur, o diferență notabilă între tiranul, ”monstrul moral” din nuvelă și personajul descris mai sus în ”Ochirea retrospectivă” (Scrisoarea XIX).
Nu cred că scriitorul și-a schimbat între timp opinia. Se poate spune că în nuvelă Alexandru Lăpușneanu e doar un personaj construit de text și care își are logica doar în text; ceva normal pentru percepția cititorului contemporan, dar poate nu tot atât de firesc sau banal la 1840.

O viziune plurală a aceluiași personaj; poate fi văzut ca tiran ori ca domn drept -deci aspru- și aproape providențial, ambele perspective sunt valabile câtă vreme brodează o poveste cu sens. Pentru că nu se povestesc neapărat lucruri adevărate, ci ca și când ar fi adevărate.

Personajele, asemenea morților, au doar povești și imagini și sunt în sine o absență; ceva iremediabil pierdut din firul curgerii vieții.
Ce altceva e un personaj decât o umbră care se mișcă în spațiul povestirii, mai mic cu o dimensiune decât spațiul presupusei realități? Iar uneori știm că două umbre proiectate pe pereți aparțin aceluiași necunoscut.

Numele

Preotul citea în continuare, de minute bune, cu voce mai grăbită sau mai domoală, cu pauze sau fără; nume de oameni. Oameni care au fost.
Fiecare nume rostit are un om care a trăit; Maria, Maria, Radu și Radu. Un om întreg, care a a avut carne, oase, gânduri și a fost cumva și dincolo de toate acestea, mai larg decât orice lume a gândului și ne-gândului.
Unii oameni scriu cărți care le supraviețuiesc; despre alții se scriu cărți, căci viața înflorește peste moarte. Din cei mai mulți oameni, însă, nu rămâne decât numele mic, rostit cândva într-o biserică. E prea destul.

Încă un haiku

Până nu demult credeam că, în toată viața mea, am scris un singur haiku (vezi http://alphagora.wordpress.com/2012/07/22/amiaza-la-umbra-9-haiku/ ).

A fost o reală surpriză să mai descopăr încă unul. L-am trimis de pe telefonul mobil, acum mulți ani, într-o foarte obișnuită zi de lucru, când fusesem însă expediat în delegație:

”Dacă azi nu eram la drum lung
nu dormeam lin
la opt dimineața”