vineri, 27 decembrie 2013

Moșul

De când am aflat că Moș Crăciun ”nu există” (cu sau fără ghilimele), toate Crăciunurile mele sunt pe jumătate ratate. Cel puțin jumătate.
Nu e prea ușor să crezi în Moș Crăciun. Unii adulți susțin că ei cred încă, în sensul că Moșul le aduce o schimbare în bine a vieții,o revelație, un cadou metafizic, love & understanding, așa ceva. Pe aceștia i-aș întreba dacă ei cred că același Moș le poate aduce fără intermediari o mașinuță oarecare, să zicem -cu totul aleator- o Skoda Roomster de Crăciun, în fața blocului, nouă, cu tot cu acte pe numele lor. Uite-așa.
Iubirea și înțelepciunea sunt mai valoroase decât bunurile materiale; dacă Moșul le poate aduce un mesaj de iubire și înțelepciune, de ce nu le-ar putea aduce și o mașină?
Când eram mic, credeam efectiv că Moșul este acela care pune cadourile sub brad. Dacă nu crezi că asta se poate, atunci nu crezi în Moș Crăciun.

duminică, 22 decembrie 2013

Crocodilul

Din cinci puncte pe perete,
Uite-un crocodil, băiete!
Verde-crud, cu ochi de aur
Și o coadă de balaur.
Dar, de zăbovești prea mult,
Crocodilul l-ai pierdut,
Fiindcă, neieșind din Normă,
A trecut în altă formă
Și înoată-n lumea lui,
Lumea crocodilului.



(ilustrație din Wikipedia)

marți, 17 decembrie 2013

Adiere

Azi am simțit că adie ceva în vânt. O fi fost răspunsul.
”Răspunsul adie în vânt.”

Sau, la Cărtărescu, ”răspunsu-i suflare în vânt”. Sau, la Păunescu, ”răspunsu-i vânare de vânt”.
Nu am știut niciodată prea bine limba engleză. Și de multe ori trec pe lângă mine răspunsuri ale căror întrebări s-au pierdut demult și mai pot fi doar întrevăzute și închipuite, ca viețile unor oameni uitați.

vineri, 13 decembrie 2013

Sănătate

Până acum nu multă vreme, când cineva îmi ura ”Sănătate!”, îl priveam cu mare dubiu; dacă îmi puteam permite familiarități cu respectivul, îl întrebam câteodată: ”Da' ce, așa bolnav par?”. Câțiva s-au supărat. Mă întreb dacă nu cumva salutul respectiv conținea și un fel de blestem ascuns, pentru că acum chiar am nevoie de sănătate.
Între timp m-am obișnuit să răspund la ”Sănătate!” tot cu ”Sănătate!”, nu cu "Las' că-mi trece!”.

Există persoane care mă privesc aproape ca pe un nemernic ori infractor din cauza că sunt bolnav; pentru că nu sunt în armonie cu Universul, nu îmi fac un fel de datorie cosmică ori doresc răul întregii lumi (din egoism, firește). Când îi aud, oricât de bolnav aș fi, îmi vine să mulțumesc Universului pentru cât de privilegiat sunt în raport cu amărâții ăștia. Deși nu Universul e Autorul.

duminică, 8 decembrie 2013

Sultanul și străinul

Se povestește că sultanul Amir cel Tăcut a dus o viață simplă și mohorâtă, desfătându-se cât mai puțin și aproape în silă cu plăcerile cuvenite rangului său. În vremea lui împărăția era bogată, pentru că știa să conducă oastea ca nimeni altul, iar vecinii -pe care nu dorise să îi cucerească- plăteau scump pacea.
După cum îi arată și numele, Amir cel Tăcut le spunea celorlalți foarte puțin și aproape numai porunci; însă, din când în când, îi plăcea să stea de vorbă cu câte un om.
Acestea erau cele mai însemnate întâmplări din viața împărăției; întreaga curte a sultanului era chemată să asculte cuvintele schimbate de sultan cu oaspetele său, iar porțile palatului erau deschise, ca vorbele să ajungă, din om în om, la tot poporul.
Oaspetele sultanului își deschidea sufletul și spunea tot ce avea de spus; tot ce putea spune în mai mult de o viață de om. Mulți oaspeți depănau întâia oară povești și legende care au ajuns până în ziua de azi; alții vorbeau în pilde sau stihuri, care erau transcrise cu grijă de scribii sultanului, dar și rostite din nou de cei care le auzeau, de la om la om.
Oaspetele vorbea atunci pentru ultima oară; atunci când nu mai avea nimic să-i spună sultanului, acesta se ridica de pe tron și se retrăgea în iatacul său, iar oaspetele era dat pe mâna călăului. În aceeași zi în care vorbise sultanului era înmormântat, cu capul tăiat alături. Asta nu i se părea nimănui un lucru nedrept, nici măcar celor care își pierdeau astfel viața; după ce vorbeau cu sultanul, li se părea că într-adevăr viața lor nu mai are niciun rost, că s-a revărsat ca apa dintr-un burduf pe pământul însetat.

Într-o dimineață aurie, pe când se plimba pe malul mării cu suita sa, Amir cel Tăcut a zărit în umbra unor stânci un străin cu chipul acoperit; la un semn, străjerii l-au adus în fața sa, îmbrâncindu-l și vrând să-i descopere fața; însă sultanul i-a oprit, spunându-le în schimb că vrea să stea cu el de vorbă.
Porțile palatului s-au deschis din nou, iar mulțimea s-a adunat.
Străinul, cu chipul acoperit și în fața tronului sultanului, și-a spus atunci numele: Moartea. A vorbit despre rostul morții pe pământ și despre morțile tuturor oamenilor care trăiesc și vor trăi.
La încheiere, Amir cel Tăcut s-a ridicat și s-a dus în iatac, dându-l pe străin pe mâna călăului, ca pe toți ceilalți.
A venit apoi înserarea, iar când capul străinului s-a rostogolit fără suflare, mulțimea adunată i-a văzut chipul, care era chiar cel al sultanului. Străjile au năvălit atunci în palat și în iatac, dar nu au găsit acolo pe nimeni. Străinul ucis era chiar Amir cel Tăcut, o dovedeau și hainele în care era îmbrăcat pe dedesubtul vălurilor întunecate.

Între alte lucruri, străinul spusese și că niciun pământean nu e mai presus de moarte. Unii oameni, însă, ca sultanul Amir cel Tăcut, i-au fost egali în prima și ultima înfruntare.


luni, 2 decembrie 2013

Frunza ca un câine

Mă întorceam acasă, pe drumul obișnuit. În noaptea asta a dat înghețul.

Despre vară și iarnă se poate spune că ”pleacă”, ”se duc”, atunci când fac loc unui nou anotimp. Primăvara și toamna, însă, doar ”vin”; nu cred că pleacă nicăieri o dată cu venirea anotimpului următor.
Pe asfalt mai zăbovesc încă frunze veștede și înghețate; când am trecut pe lângă una din ele, s-a ridicat brusc, parcă în joacă și a început să mă urmărească. A mers pe lângă mine vreo sută de metri, fără să bată vântul și fără ca eu să o antrenez în mișcare. Mă urma așa cum, de multe ori, un câine merge agale după un om care nu îi e neapărat stăpân. Poate că, atunci când își pierd viața vegetală, frunzele capătă una animală. Era o frunză-câine.

A mers pe lângă mine până când am traversat o străduță mică; nu se vedea nicio mașină în jur, dar frunza s-a oprit la marginea bordurii. Nu înțeleg de ce; nu îmi prea plac câinii și nu mă pricep la psihologia canină. Era însă un câine de treabă și am petrecut clipe plăcute împreună. Poate îl voi regăsi pe stradă, poate nu.

duminică, 1 decembrie 2013

Dedicație

De 1 Decembrie, la mulți ani tuturor românilor!

Anul acesta m-am gândit cu precădere la diasporezii noștri, mai ales cei plecați din țară fără să știe ce vor găsi pe dincolo, oameni care iubesc viața ce îi rănește. Lor le dedic acest cântec popular, ca să îi doară inima, sufletul și ficații.


sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Emil

Pisicile de la blocul meu prind porumbei. Uneori ratează de aproape, așa încât poți vedea prin cartier destui porumbei cu un singur picior, altfel destul de grași și prosperi.
A fost destul de ciudat să văd în zilele trecute și o cioară cu un singur picior; din câte se părea, celălalt fusese retezat de curând. Mânca bine din niște resturi, undeva lângă un supermarket.

Anul trecut urmăream din când în când un cioroi tânăr și solitar, pe care l-am botezat Emil. Emil Cioran.
În unele zile, Emil croncănea așezat pe un cablu dintre blocuri. Din poziția lui, nu cred că vedea mare lucru; doar potcoava formată de trei blocuri late. Dar îl invidiam.
Una din dorințele mele de demult este să fiu cioară pentru o zi. Cred că e foarte satisfăcător, dacă ești cioară, să stai și să croncănești flegmatic pe un container de gunoi, într-o zi mohorâtă de toamnă târzie; așa ceva visez și eu. Dar trebuie să ai grijă la pisici. Nici viața de cioară nu mai e ce-a fost, dar încă merită.
”Ai grijă ce-ți dorești de Crăciun”, a zis nevastă-mea.

vineri, 29 noiembrie 2013

Alt personaj

”Un veac era de când aristocrația domnea și poporul gemea în ticăloșie și asuprire! Atunci provedința, văzându-o bătrână și sluțită de nelegiuiri, tinde mâna și alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost și necunoscut. Îl suie pe tron și îi dă sabia răzbunării în mână.
Acesta, sub numele de Alexandru Lăpușneanul, va sparge cuibul și va strivi acest furnicar de intriganți ce făcea și desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atât de adânci, apăsarea despotică îl ovilise într-atâta, încât păstorii lui Dragoș și ostașii lui Ștefan nu erau acum decât niște sclavi îngiosiți a unei boierimi desfrânate, care îi trata și îi vindea ca pre vite. În adevăr, Lăpușneanul retezase trunchiul, dar odraslele creșteau, și nu era el omul care să știe a le seca puindu-le stavilă pre însuși poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, și el de tiran.”

(Costache Negruzzi, Scrisoarea XIX)

Iată, mai sus, părerea lui C. Negruzzi despre Alexandru Lăpușneanu, într-un text publicat în 1855. Cu 15 ani înainte îi apăruse nuvela ”Alexandru Lăpușneanul”, destul de cunoscută cititorilor români, pentru că încă e studiată în liceu. Desigur, o diferență notabilă între tiranul, ”monstrul moral” din nuvelă și personajul descris mai sus în ”Ochirea retrospectivă” (Scrisoarea XIX).
Nu cred că scriitorul și-a schimbat între timp opinia. Se poate spune că în nuvelă Alexandru Lăpușneanu e doar un personaj construit de text și care își are logica doar în text; ceva normal pentru percepția cititorului contemporan, dar poate nu tot atât de firesc sau banal la 1840.

O viziune plurală a aceluiași personaj; poate fi văzut ca tiran ori ca domn drept -deci aspru- și aproape providențial, ambele perspective sunt valabile câtă vreme brodează o poveste cu sens. Pentru că nu se povestesc neapărat lucruri adevărate, ci ca și când ar fi adevărate.

Personajele, asemenea morților, au doar povești și imagini și sunt în sine o absență; ceva iremediabil pierdut din firul curgerii vieții.
Ce altceva e un personaj decât o umbră care se mișcă în spațiul povestirii, mai mic cu o dimensiune decât spațiul presupusei realități? Iar uneori știm că două umbre proiectate pe pereți aparțin aceluiași necunoscut.

miercuri, 27 noiembrie 2013

Cântecele iernii

În ultima vreme mi-am dat seama că nu mai am nevoie de ninsoare; îmi doresc o iarnă ceva mai mediteraneană, cu copaci dezgoliți, iarbă uscată pe dealuri, nopți lungi, ploi și cam atât. Din fericire, în zona în care locuiesc, fenomenele meteo extreme - precum zăpada - se întâmplă mai rar ca în restul țării. Dar se întâmplă.

Azi dimineață mi-am dat seama că e ceva schimbat în aer: m-am trezit târziu, abia pe la 9, o dată cu Bujorel, băiatul meu. Pe la 9.30 ne-am ridicat din paturile noastre, am mai trebăluit una-alta (fiecare cu ce-l doare), iar apoi -ca un făcut- mi-a venit ideea să pun un CD cu Mr. Hrușcă.
Aproape spontan a început să ningă. Și a nins, cât să-mi dau seama că nu mă aflu în Algarve, nici în Calabria, ci în țara lui Leru-i Ler.

marți, 19 noiembrie 2013

Punguța cu doi bani

Dintre poveștile lui Creangă, ”Punguța cu doi bani” mi se pare mai misterioasă ca un paradox. Foarte rar am mai întâlnit ceva care să aibă atât de puțină logică pentru un adult și atât de multă logică pentru un copil.

Noi, oamenii trecuți de-o anumită vârstă, avem prea mult de-a face cu demonul plauzibilității.
Putem, de exemplu, accepta faptul că rinocerul poate să zboare învârtindu-și coada ca pe o elice; dar în acest caz nu pricepem de ce vaca sau elefantul nu pot să zboare așa.

Am de multe ori norocul de a asculta încă o dată ”Punguța cu doi bani”, povestită de soția mea băiatului nostru. Desigur, el o înțelege mult mai bine decât aș putea să o înțeleg eu; îi place mult, pentru că este cu totociu' (cocoșul).

luni, 18 noiembrie 2013

Oul de piatră

Acum mii de ani, pe vremea înfloritoarei civilizații minoice, în mai multe orașe din insula Creta trăiau câteva sute de femei dintr-o stirpe ciudată; renumite prin frumusețea, înțelepciunea și viața lor lungă -multe din ele erau mari preotese-, se trăgeau dintr-o singură strămoașă și puteau să nască doar femei.
A durat mai mult de o sută de ani până când cretanii și-au dat seama, cu mare uimire, de acest lucru, care a ajuns până la urechile regelui.

Iar acesta le-a chemat într-o zi la palatul din Knossos, din toate colțurile insulei, pe toate cele câteva sute de femei, urmașe ale uneia singure și care nu născuseră vreodată un băiat. Hotărârea regelui a fost grea, dar spre binele țării; perpetuarea acestui neam femeiesc ar fi putut duce cândva la sfârșitul tuturor pământenilor, așa încât le-a exilat pe toate pe o mică insulă a mării Egee.
O corabie regală le aducea din când în când toate cele necesare unui trai îmbelșugat; proviziile erau aruncate de la bord pe țărm. Alte corăbii din flota cretană vegheau ca nimeni să nu ajungă pe insulă și nimeni să nu plece de pe ea.
După mai multe zeci de ani, stirpea femeilor exilate s-a stins aproape de tot. Se povestește însă că aceea care era cea mai bătrână dintre ele le-a supraviețuit aproape tuturor și, înainte de a muri, a născut; nu o ființă omenească, ci o piatră mare și rotundă, asemenea unui ou.
Regele din Knossos a aflat cumva și acest lucru; unii spun că prin iscoade, alții -că i-a fost vestit într-un vis. În fruntea unei întregi flote războinice, s-a îndreptat spre insulă, crezând că acela care va izbuti să ia oul de piatră va deveni stăpânul lumii.

Un cutremur mare, însă, a scufundat întreaga insulă, împreună cu femeile care mai trăiau acolo; valurile care i-au urmat au nimicit cea mai mare parte din flota regelui. Iar oul de piatră e și acum undeva pe fundul mării.


joi, 14 noiembrie 2013

Ceția

Acum mulți ani, într-o amiază din vremea treieratului în satul bunicilor mei, mai mulți oameni ascultau ce le povestea o femeie nebună; nebună cu acte și câteva internări în spitale.
De data asta le spunea cam pe unde se află mai multe țări de pe lumea asta, gesticulând larg în aerul verii; părea foarte familiară cu acele locuri și le arăta direcția ca și când ar fi fost la o aruncătură de băț.
Bulgaria, Serbia și Rusia erau în locurile pe care le știam și eu. Undeva între Serbia și Ungaria, ocupând o mare parte din orizont, se afla ”Ceția”. Câțiva dintre cei care o ascultau auziseră și ei despre Ceția. E o țară mare. Nu știu dacă e vorba de Cehia ori un tărâm mai misterios sau mai anonim, despre care nu se spune nimic la știri și nici nu afli din cărți.

Sunt un om care nu a umblat prea mult prin lume. Despre Ceția tot ceea ce știu am aflat doar atunci. Aș putea însă să încerc să ajung acolo. Ca să știu în ce parte s-o apuc, nu am decât să mă întorc în sat; gestul femeii a rămas atunci întipărit în cerul de vară.

luni, 11 noiembrie 2013

Căsoaia

Privită dinspre oraș, cetatea se înalță deasupra stâncilor, închisă privirilor și dominând parcă ermetic tot spațiul strâmt pe care și l-a adus în jur.

Dacă vii însă dinspre munți, poți privi de sus înăuntrul zidurilor goale. O vezi în toată micimea ei oarecum grotescă; o căsoaie cocoțată pe un ciot de deal.
Dinspre munți veneau și răsculații de acum mai bine de două veacuri. Dacă aș fi fost printre ei, nici nu mi-ar fi dat prin gând că lupta va fi zadarnică.

miercuri, 30 octombrie 2013

Numele

Preotul citea în continuare, de minute bune, cu voce mai grăbită sau mai domoală, cu pauze sau fără; nume de oameni. Oameni care au fost.
Fiecare nume rostit are un om care a trăit; Maria, Maria, Radu și Radu. Un om întreg, care a a avut carne, oase, gânduri și a fost cumva și dincolo de toate acestea, mai larg decât orice lume a gândului și ne-gândului.
Unii oameni scriu cărți care le supraviețuiesc; despre alții se scriu cărți, căci viața înflorește peste moarte. Din cei mai mulți oameni, însă, nu rămâne decât numele mic, rostit cândva într-o biserică. E prea destul.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Nu Portugalia !

Ca tot omul, vorbesc despre tragerea la sorți pentru barajul care ar putea trimite -miraculos- România la CM.
Să nu fie Portugalia! asta m-ar pune în postura ingrată în care suporterul României îi pune un bandaj pe ochi admiratorului Portugaliei. Amândoi locuiesc în mine și nu se prea întâlnesc unul cu celălalt; când pleacă de acasă, fiecare lasă de obicei curat în urma lui. Rar se uită împreună, amical, la câte un meci care nu implică ambele formații.

Sunt optimist și sper că vom întâlni o echipă nașpa, oricare din celelalte 3.

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Aliens

Vremea s-a mai încălzit, iar oamenii au început să iasă mai des pe-afară în formație compactă, precum cea compusă din mine, nevastă-mea și Bujorel, pe care îl mai plimbăm și în cărucior, deși merge și aleargă destul de bine de unul singur.
Ieri, când ne-am oprit la un semafor, am întâlnit niște ființe care apar destul de rar în urbea noastră liniștită: două rockerițe/punkerițe cu creastă. Tatuaje, belciuge, țoale de piele neagră pe alocuri.
Bujorel s-a aplecat în afara căruciorului, cu mâna întinsă spre ele și a făcut un ”Îîîîîîîî !” tare, ca atunci când vede un obiect nou și fascinant.

-Sunt niște...fetițe, i-a explicat nevastă-mea, cu o voce palidă, ca și când nu ar fi fost cu totul convinsă de idee.

marți, 8 octombrie 2013

Dădacele

”Copilul o dădacă,
Copilul o dădacă,
Ura, drăguța mea,
Copilul o dădacă!”

În aceste vremuri prospere, o dădacă -femeie angajată pentru creșterea și îngrijirea copiilor mici- are un salariu destul de bun. Îi ajunge pentru traiul zilnic, pentru mici economii și, în plus, pentru a plăti salariul încă unei dădace care să aibă grijă de copilul ei. La rândul ei, și această dădacă are un copil; salariul îi ajunge și ei pentru traiul zilnic, pentru mici economii și, în plus, pentru a plăti salariul încă unei dădace care să aibă grijă de copilul ei. La rândul ei, și această dădacă are un copil; salariul îi ajunge și ei pentru traiul zilnic, pentru mici economii și, în plus, pentru a plăti salariul încă unei dădace care să aibă grijă de copilul ei. Și așa mai departe.
Această înșiruire ar putea continua la infinit, însă, în condițiile din prezent, nu se poate, deoarece nu există un număr infinit de oameni.
Ajunge să spunem că ultima dintre dădace are un copil care este îngrijit chiar de prima dintre dădace, căreia îi plătește salariul, unica sursă de venit a acesteia. Desigur, asta înseamnă că salariul primei dădace -și al tuturor- se diminuează de la o lună la alta.
Nu e însă o problemă, deoarece, în aceste vremuri prospere, puterea de cumpărare a banilor crește mereu; și, chiar dacă salariul oamenilor scade, ei își pot cumpăra, de la o lună la alta, mai multe lucruri din mai puțini bani.

luni, 7 octombrie 2013

Încă un haiku

Până nu demult credeam că, în toată viața mea, am scris un singur haiku (vezi http://alphagora.wordpress.com/2012/07/22/amiaza-la-umbra-9-haiku/ ).

A fost o reală surpriză să mai descopăr încă unul. L-am trimis de pe telefonul mobil, acum mulți ani, într-o foarte obișnuită zi de lucru, când fusesem însă expediat în delegație:

”Dacă azi nu eram la drum lung
nu dormeam lin
la opt dimineața”

duminică, 6 octombrie 2013

Zâne

Când cineva m-a întrebat dacă eu cred în zâne, m-am simțit ca și când m-ar fi întrebat dacă cred în existența urșilor, ori a vrăbiilor, ori a apartamentului în care locuiesc. Ele sunt prezențe obișnuite pe care uneori le simt, iar alteori nu.
Ca să îți dai seama de existența lor, trebuie totuși să scapi de o anume mâzgă din minte. În minte ai un lac și pe el cresc nuferi; prin acei nuferi simți prezența zânelor. Însă mâzga acoperă uneori lacul cu un strat ca de petrol, în care nuferii nu mai cresc.

Se spune că Zânele sunt foarte frumoase; și așa este. Dar frumusețea lor e neomenească; nu seamănă cu frumusețea unei femei, ci cu a unui munte, a unui râu, a unei dimineți ori a unui amurg.

În unele basme câte un flăcău se îndrăgostește de o zână și o ia de soață, iar ea devine femeie muritoare; în niciun basm, însă, nu se întâmplă invers, adică el să devină nemuritor, asemeni zânelor.

Se mai spune că Zânelor nu le plac oamenii mândri, care se încred în sine; îi ajută, în schimb, pe cei necăjiți și smeriți. De câte ori am pășit pe tărâmul lor purtând în inimă un necaz sau altul, mi-au ușurat povara, chiar și când nu le-am simțit pe-aproape.

Poate că o singură dată în viață am zărit o Zână. Trăiam una din acele clipe fugare în care, deodată, pământul are o frumusețe nepământeană. Mi-a părut, atunci, neasemuit de frumoasă; și i-am văzut doar o șuviță din păr, fluturând în urmă ca un mănunchi de raze, printre trunchiurile stejarilor tomnatici.

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Singurătatea ( 5 )

După o vreme am aflat că, firește, nu sunt singurul singuratic din oraș. Pe o parte din ceilalți i-am întâlnit pe drumuri. Unii, văzuți o singură dată, alunecători și ascunși ca pisicile sălbatice; alții, aproape mereu vizibili și arătându-se cu obstinație pe străzile lor, nepăsători sub masca unui câmp magnetic.
Mi-era cu neputință să nu recunosc acești însingurați; era ca și când, printre chipuri comune de trecători, ai vedea deodată unul doar în nuanțe cenușii și fără volum, ca o imagine alb-negru.

Despre poate cel mai straniu dintre însingurații orașului am aflat însă de la un om al străzii, fost profesor de limba franceză. El mi-a spus întâia oară poveștile despre Râs.
Râsul era mai mult o legendă care circula prin crâșmele unui cartier mărginaș. Se spunea că e un om care își schimbă mereu înfățișarea, purtând măști bine făcute, ca în filmele cu spioni; unii, însă, credeau că e un duh care își ia doar pentru o vreme chip omenesc. Are de obicei o privire ”ca de mâță blândă”, după expresia fostului profesor de franceză. Se așează lângă tine la masă și poartă o discuție care ți se va părea foarte interesantă; nu-l vei mai vedea niciodată după aceea.
Întâlnirea cu Râsul aduce întotdeauna în viața cuiva foarte mult bine sau foarte mult rău. Iar Râsul nu pare să aleagă binele sau răul; de multe ori nenorocește oameni buni și le poartă noroc celor răi, dar în egală măsură se întâmplă și invers. E bine, deci, să te ferești de el, pentru că nu știi ce poate pricinui.
Deghizarea Râsului e aproape perfectă, dar are un neajuns. Râsul -poate precum îi arată numele- poartă mereu un zâmbet larg pe față și încearcă să și-l ascundă în barbă, sub mustăți sau buze false.
În unele nopți, Râsul râde; cred că l-am auzit și eu. Hohotele au într-adevăr ceva înfiorător și sardonic, dar pe de altă parte, când îl auzi nu poți să nu îi dai dreptate că râde în acest fel, ca și când i-ai ști motivul și ai fi de acord cu el.

Nu știu dacă l-am întâlnit vreodată pe Râs. Se poate să fi purtat cu el o conversație cu câteva zile înainte ca rudele mele să-și revendice partea de moștenire, iar eu să renunț în cele din urmă la viața de singurătate. Dacă el a fost, e oarecum liniștitor, pentru că se spune că în viață îl poți întâlni o singură dată.

miercuri, 25 septembrie 2013

Winchester

Mă uitam mai demult la un episod din M*A*S*H, împreună cu soția și cu tatăl meu, doi pasionați ai acestui serial. A venit pauza de reclame și mi-a venit ideea să o întreb pe nevastă-mea cu ce personaj din film semăn.
-Cu Winchester, a răspuns fără să clipească. (Se referea la maiorul Charles Emerson Winchester III, B.S., M.D.)

Am fost de-a dreptul indignat, nu mi-aș fi imaginat așa ceva. M-am întors către taică-meu și l-am întrebat:
-Așa e, tată? semăn cu Winchester?
Tata a privit un pic la infinit, a cugetat, iar apoi a început:
-Nu fizic...

vineri, 20 septembrie 2013

Singurătatea ( 4 )

Fostul proprietar al garsonierei abandonase într-un colț un vraf de reviste străine, lucioase și colorate; cele mai multe din ele aveau (sau au acum) și ediție românească, însă acelea erau olandeze, germane, iar una sau două într-o limbă pe care nu am identificat-o.

Le-am mai răsfoit uneori, fără prea mare interes, până când am dat de o imagine cu efect bizar. Era o reclamă la un parfum masculin; fotografia unui ins sobru, care părea pierdut în visare sau transă. De câte ori îl priveam, începea să mă doară capul, cu senzația unei greutăți paralizante, implacabile. Atunci mi-am dat seama că în reclamă fusese folosită fotografia unui mort. Încremenirea lui în relaxare nu era nimic altceva decât rigiditatea cadaverică. Nu am niciun dubiu în privința asta, nici măcar în ziua de azi.

M-a cuprins atunci furia. Împotriva celor care fură imagini din lumea morții și le aduc în lumea noastră prin minciună; care vor să privim morții și să ne identificăm cu ei, într-un fel sau altul. Cei care mânjesc lumea celor vii cu chipuri stridente, ca și când ai putea aduce o completare vieții.

M-a cuprins furia. Am și răcnit de furie; singur, în pădure, departe. Eram, pe-atunci, un om singur.

marți, 17 septembrie 2013

Oaia ca număr

Când au insomnii, mulți oameni numără oi în gând. Eu mă gândesc doar la trei oi.

Datorită comutativității înmulțirii, 3x = x3 ; de 3 ori x = de x ori 3.
O oaie considerată de trei ori este egal cu trei considerat de o oaie ori. În momentul în care reușesc să concep acest ”trei considerat de o oaie ori” și să mă gândesc la oaie ca la un număr, adorm.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Singurătatea ( 3 )

Era în 15 septembrie sau o dată apropiată. Începuseră școlile, iar pe la amiază, pentru a celebra cum se cuvine evenimentul, elevi de liceu umpluseră barul în care îmi sorbeam liniștit cafeaua de la ora 13.

De obicei, foarte puțini oameni se așează lângă mine într-un bar, pe o bancă ori în autobuz; însă acum barul era plin, singurul scaun liber fiind cel din fața mea. N-au trecut nici cinci minute de când mă așezasem și un nou venit s-a instalat pe el, după ce mi-a cerut, ceremonios, voie.
Părea să aibă între 40 și 50 de ani și era îmbrăcat într-un costum maroniu, cu cravată și un pardesiu deasupra; și-a așezat pe marginea mesei pălăria cu boruri largi și geanta de piele neagră, voluminoasă și cam ponosită.
S-a prezentat și, cu ocazia aceasta, mi-am spus și eu numele, cu o senzație ciudată, pentru că, deși nu îl păstram secret, nu mi-l mai rostisem de multă vreme. Fusese la școala de cartier unde învăța fiul său, la festivitatea de deschidere a anului școlar. Era șomer și în căutare de lucru. I-am spus -ca și altora- că eu ”lucrez pe internet”; a zâmbit glacial și a schimbat subiectul.

Am început să vorbim despre școala și elevii de azi.
Mă bucur că acum se face religie în școală”, mi-a spus. ”Pe vremea mea s-au predat numai idioțenii ateiste.”
L-am întrebat ce religie are; mi-a răspuns că este creștin. Din spusele lui, omul frecventa destul de des toate bisericile creștine din oraș; mergea la ortodocși, catolici, greco-catolici, reformați lutherani și calvini, neoprotestanți de toate felurile.
I-am atras atunci atenția că bisericile nu sunt în acord asupra multor învățături de credință.
”Acestea sunt lucruri pe care și așa nu le pricep. Nu sunt chiar atât de inteligent”, mi-a răspuns el.

Am mai continuat să vorbim o vreme; privindu-l mai atent, oricine putea rămâne surprins de aerul lui straniu, răzbătând parcă din alte vremuri. Era îmbrăcat corect și aproape distins în gesturi, dar putea fi foarte bine din secolul al XIX-lea.
M-am gândit atunci și la ideea -care i se părea atât de firească- de a evita acele părți din religie pe care ”nu le pricepe”; era ca și când nu ai încerca să avansezi deloc pe verticală, explorând în schimb cu înverșunare toate drumurile quasi-orizontale. Nu părea deloc comod, era sobru și ferm, un om care își urmează deciziile până la capăt, însă doar în costumul lui vechi, dar impecabil, cu geanta într-o mână și umbrela în alta, fiind convins că va găsi așa și o cale onorabilă spre piscurile Himalayei.

Sper că în acele zile și-a găsit ceva de lucru, dacă asta căuta.

vineri, 13 septembrie 2013

Singurătatea ( 2 )

În imaginea ei convențională de până atunci, toamna era un proces lent, la care viața se putea acomoda; o împlinire fructuoasă ori o instalare treptată a unei boli. Atunci, însă, vedeam toamna în toată violența ei, ca pe un tanc care trece cu șenilele peste trupuri vii, strivind și sfârtecând.
Eram și eu un supraviețuitor, ca aceia care scapă de șenile. Cei care stau pe margine.

Venea toamna și pentru unii oameni; se zbătuseră destul, până la definitivul înec în noroi. Tot ce s-ar mai fi putut spune apoi despre ei conținea și aserțiunile ascunse:”Acest om putea să nu fi existat”; ”Ipoteza lui nu e necesară”.

*

În toamna aceea centrala termică a garsonierei mele a mers din plin. Înăuntru era ceva mai cald ca vara, când mă străduisem să o răcoresc.

Spre sfârșitul toamnei mi-am cumpărat și câteva plante exotice, prin intermediul anunțurilor din ziarul local. Ca și mine, erau supraviețuitori ocrotiți de cineva; eu, ca și ele, făceam parte dintr-o lume stranie, fără logică și fără perspective.
Înainte de asta văzusem că florile din parcuri se pot stinge într-o singură noapte, mai trecuse o săptămână și mă trezisem năuc, după un vis cu marea.

marți, 10 septembrie 2013

O explicație

Unii cititori au făcut un raționament subtil și, pe baza faptului că pe blogul meu apare urarea minerească ”Noroc bun!” , au tras concluzia că aș fi de acord cu proiectata exploatare ”minieră” de la Roșia Montană sau altele de acest gen.
Ei, bine, nu sunt de acord. Sunt contra.

duminică, 8 septembrie 2013

Singurătatea (1)

La un an după terminarea facultății am moștenit în mod neașteptat o sumă importantă de bani, din partea unui unchi care decedase în străinătate. Nu îl cunoșteam prea bine; de fapt, la ultima noastră întâlnire aveam doar cinci ani. Următoarea știre despre el a fost că murise.

Mi-am cumpărat atunci, aproape pe loc, o garsonieră bine utilată în orașul vecin, unde aveam de puțină vreme și un ”job” mizer; astfel urma să locuiesc nici prea departe, nici prea aproape de ai mei. Banii rămași reprezentau încă o sumă foarte mare (pentru mine, cel puțin); un om singur ar fi putut supraviețui -ce-i drept, în condiții modeste- doar din dobânda lunară. Exact asta m-am decis atunci și eu să fac; am renunțat la slujbă, ca să trăiesc cu pâine și cartofi prăjiți, dar fără să lucrez. Le-am spus alor mei că, pentru măcar încă vreo doi-trei ani, vreau să studiez și să scriu. Probabil că majoritatea oamenilor ar fi de acord că, în timpul petrecut acolo, nu am studiat și nu am scris nimic.
Cu banii m-am descurcat totuși greu, datorită cheltuielilor neprevăzute legate de sănătate și problemele stomatologice; însă, mai degrabă decât să încerc să câștig bani în plus, m-am obișnuit să trăiesc cu mai puțin.

În orașul în care locuiam nu cunoșteam pe nimeni; și m-am străduit ca lucrurile să rămână așa. Apropierea de oameni creează datorii, pe care -mai devreme sau mai târziu- va trebui să le plătești, cel puțin cu pierderea durabilă a unei libertăți.
Singurele mele datorii apăreau câteodată -mai mult din neglijență- pe la taxele comune. Îmi salutam vecinii -cunoscuți din vedere-, dar nu am știut niciodată cum îi cheamă. Ca să nu par prea dubios pentru că nu aveam nicio ocupație vizibilă, i-am spus șefului de scară că ”lucrez pe internet”; nu știu dacă asta a domolit sau a exacerbat suspiciunile. Încercam să îmi evit, pe cât posibil, vecinii; după o vreme m-am integrat, probabil, în peisaj și nimeni nu m-a mai întrebat nimic.
În mare parte a timpului mă plimbam prin oraș ori pe la marginea lui, având grijă să intru cât mai puțin în vorbă cu oamenii; după cel mult o lună în care bântuiam unul din cartiere, mă mutam în altul. În hoinăreala zilnică puteam cheltui cel mult banii de două cafele și un ziar. Evitam, pe cât posibil, ”nelipsiții” locurilor -cei care își păzeau ograda asemeni câinilor- și căutam fie să fiu singur, fie să mă amestec printre oameni; deseori mergeam ca și ei într-o direcție, cu un aer preocupat, pentru ca apoi să trec strada, să stau puțin prefăcându-mă că vorbesc la telefon și să mă amestec apoi în alt curent uman. Uneori îmi puneam rapid o șapcă și niște ochelari, pentru a fi puțin diferit de cel care fusesem adineauri. În felul acesta puteam petrece ore întregi de-a lungul unei singure străzi intens circulate.
Mai luam și drumul pădurii; aici, pentru ca plimbările mele dese să nu trezească bănuieli, mă prefăceam că fac ”jogging” sau, alteori, purtam cu mine un impozant aparat foto, cu trepied. Nu am făcut cu el nicio poză.
Intram și în conversații cu ”localnicii”, mă opream uneori la o bere cu vreun necunoscut pe care mă străduiam apoi să nu-l mai reîntâlnesc. Tratam femeile ca pe o altă specie; interacțiunea cu ele putea genera mai multe complicații decât eram dispus să accept.
Din acea perioadă datează și începuturile activității mele pe net, sub diverse pseudonime. Probabil că internetul m-a ajutat să nu mă izolez complet de oameni, să nu ajung să îi evit -sub diverse măști- ca pe o colonie de animale primejdioase în mijlocul cărora m-am cuibărit.

La un moment dat mi-am dat seama că nu sunt nimic altceva decât un prizonier; nu doar un prizonier în lumea pe care mi-am creat-o, ci și un prizonier fizic în orașul în care locuiam.
Privisem munții din depărtare și mi-am dat seama cât de greu e să ajung la ei; cu banii de care dispuneam lunar nu puteam să-mi cumpăr un rucsac, provizii ori măcar bilet de tren.
Spațiul îmi era dureros de limitat; dar timpul nu. Și m-am decis să mă bucur în continuare de el, uneori stând închis cu zilele în hruba mea, mai ales în lunile de iarnă.
Am avut nostalgia acelor munți, care atunci mi se păreau greu de atins ca și capătul mării; de la distanță, însă, i-am văzut uneori așa cum sunt, cu balauri, zâne și stihii, cu geografia lor ascunsă și intangibilă. Sunt lucruri frumoase despre care, chiar dacă mi le-aș aduce aminte, mi-ar fi greu să vorbesc acum.


Cel mai dificil -și fără îndoială dureros- îmi era când mă întorceam acasă la ai mei, în unele weekenduri. Povesteam despre lucruri pe care le-aș fi studiat, o lucrare în curs, colaborări intense cu doi sau trei savanți în domeniu și timpul liber petrecut în compania unor prieteni inventați.
O anume răceală grea și fără cuvinte s-a instalat în cele din urmă între mine și ai mei, care au renunțat să mă mai întrebe ce mai fac și cu ce mă ocup.

Însă, după aproape doi ani de singurătate în garsoniera mea, unor rude pe care nu le știam decât din auzite le-a venit ideea să conteste testamentul unchiului; în mod sigur erau tot atât de apropiate de el ca și mine, dar acum aveau -pe bună dreptate- mare nevoie de banii lui; era vorba de o boală și o operație în străinătate.
Le-am cedat cu dragă inimă totul, bineînțeles și valoarea garsonierei care, între timp, crescuse semnificativ; totuși, au insistat să rămân cu circa două mii de euro.

Așa s-au încheiat acele vremuri ciudate, în urma cărora am redevenit un om ”normal”, ca toți oamenii, măcar ca majoritatea lor, dacă nu cumva mă înșel. Am credința că moștenirea unchiului necunoscut și-a împlinit menirea exact în modul pe care el și l-a dorit.

Am numit această mică istorisire ”Singurătatea (1)”; dacă vor urma și altele, (2) și (3) de exemplu, vor povesti întâmplări din timpul acelor aproape doi ani de singurătate. Nu voi mai reaminti cadrul în care au avut loc; el este descris aici.

joi, 5 septembrie 2013

Tigrul




















 
Într-una din cărțile de demult, priveam adesea imaginea unui tigru. Părea purtat de o unduire ascunsă, ca și când ar fi vrut să spună ceva, dar într-o lume a lui, să ragă cu înțeles eliberator într-o limbă necunoscută.

Am mai întâlnit chipul acestui tigru la Freddie Mercury, un prinț al Persiei. Căuta și el, cu privirea și vocea, lumina caldă a acelui Soare străin, care ajunge doar în adâncul îndepărtat al junglei.
A fost un tigru;  un tigru azi dispărut, asemenea tigrilor caspici.
I-a mai rămas vocea și strigătul, care străbate încă Universul prin acel fluid pe care îl numim vid cosmic, până se va întâlni pe sine.

 

 

luni, 2 septembrie 2013

Dorințe

Când mă întorc obosit -și mai ales dezgustat- acasă, aș vrea ca nevastă-mea să îmi cânte la chitară. Chitara clasică răsună precum însăși fibra vieții; când o ascult, simt că mi se reface ADN-ul. Din păcate, însă, nu știu să cânt la chitară, iar nevastă-mea nu vrea. Dacă se întâmplă să îl aud și pe vecin cântând la pian -detest acest instrument-, începe să îmi pară rău că nu fumez. Lucrurile pe care mi le doresc sunt un lux care a dispărut probabil de pe vremea sultanilor.

Când îi facem băiță lui Bujorel, băiatul nostru, îi aduc mereu o jucărie; o rățușcă, o cană de plastic, un peștișor sau o bărcuță. În fiecare seară jucăria se schimbă, iar surpriza și bucuria sunt garantate aproape întotdeauna.
Țin minte că și eu aveam un vaporaș pe care îl transformam ocazional în submarin. Mie, însă, nu mi-a mai dat nimeni o jucărie, de foarte multă vreme. Aș putea să-mi cumpăr singur jucării, dar nu e același lucru. Mă bucur când Bujorel îmi împrumută, din când în când, câte o mașinuță.

Noaptea, pe la ora 2 sau 3, mi-ar plăcea să ies pe balcon, să privesc orașul și stelele și să beau un whisky sau un coniac cu gheață. La ora aceea însă, dacă nu am nimic de făcut, de obicei dorm dus; și mai și sforăi, ca un sorb, o pâlnie care aspiră în neant resturile plutitoare ale universului.

marți, 27 august 2013

Singur pe Pământ

Probabil ca mulți alți pământeni, cândva și eu am visat și mi-am imaginat că am rămas singur pe planeta Pământ.

Într-una din variante, toți oamenii plecaseră într-o noapte pe altă planetă, foarte departe și fără să îmi spună. M-am trezit dimineața singur în casă, singur în oraș, singur pe pământ; și m-a apucat disperarea. Am început să scrijelesc pe asfalt un mesaj pentru pământenii aflați departe și pentru cei care vor veni pe Pământ după moartea mea; o mărturisire a deznădejdii, amestecată cu un fel de blestem pentru cei care mă părăsiseră.
Alteori, însă, când mă gândeam mai bine, mă împăcam cu soarta mea. Începeam să cotrobăi prin casele vecinilor, îmi alegeam orice mașină doream, chiar și un avion. Mă plimbam ca un rege prin orașul meu, doar asfalt și blocuri, devenit pustiu și întins până la marginile lumii. În unele vise ori reverii, plecarea pământenilor era doar temporară, aveau să se întoarcă peste vreo douăzeci sau treizeci de ani, după ce o anume primejdie -care nu mă afecta- va fi trecut.

Alteori nu rămâneam chiar singur pe Pământ; rămâneam doar eu și omul-vulpe.
Omul-vulpe avea botul prelung și urechile ascuțite, iar chipul și trupul îi erau acoperite cu blană neagră. La spate avea o coadă stufoasă, neagră și ea. Încolo, arăta ca un om și era îmbrăcat la fel. Deși fusese abandonat pe Pământ ca și mine, motivul era altul.
Relațiile cu omul-vulpe erau ambivalente; uneori voia să mă mănânce, alteori pur și simplu să stea de vorbă. Uneori vorbea, alteori lătra; l-am văzut foarte rar lătrând, dar îl auzeam deseori și ghiceam din ton care îi sunt intențiile față de mine. Dealtfel, aproape întotdeauna știam la ce să mă aștept; uneori mă pândea și îi simțeam prezența.
O singură dată n-am știut ce are de gând; era o zi însorită, spre seară și mă întorceam acasă; de pe acoperișul unui bloc vecin, omul-vulpe îmi aștepta sosirea. S-a întins leneș la soare, ca și când ar fi vrut să mai facă un pic de plajă. Atunci m-am neliniștit și m-am trezit din vis.

duminică, 25 august 2013

Critice

De puțină vreme am intrat în mărginita zodie a Fecioarei, care se ocupă cu recoltatul, bolile minore, critica și alte conformisme.

Cu această ocazie vă invit, în spirit critic, să îmi scrieți aici ce v-a plăcut mai mult sau mai puțin pe acest blog. Fiți crispați.

(Nativ în zodia Fecioarei; sursa imaginii: Wikipedia)

luni, 12 august 2013

Ardei iute

Dacă îi întrebi pe pasionați ce le place la ardeiul iute, foarte mulți vor răspunde că aroma. În afară de faptul că e iute, chiar foarte iute, ardeiul acesta e mult mai înmiresmat și gustos decât celălalt, care și-a pierdut iuțeala.

Mă gândesc că e cam la fel și cu urcatul pe munte. Urci pentru frumusețea muntelui, care devine oarecum fadă -ca ardeiul gras- dacă nu e piperată cu oboseală și uneori pericol; ca și în cazul ardeiului iute, simți mai întâi iuțeala și abia apoi aroma; cea nebănuită, dar dorită.

Unii sunt mai obișnuiți cu iuțeala și gustă de la început mai din plin. Eu, consumator ocazional de ardei iute și din ce în ce mai ocazional turist montan, resimt câteodată destul de dureros acele senzații arzătoare; dar merită, pentru că mireasma divină e inseparabilă de iuțeala urcușului ori a ardeiului.

miercuri, 7 august 2013

La drum

Pe placa Monumentului Turismului, ridicat în 1936 de Clubul Turistic Bănățan din Caransebeș, se găsesc rândurile:

”Turistule ajuns sub poala pădurii
Aruncă năcazul și patima urii
Încearca să prinzi din legile firii
Scânteia divină: virtutea iubirii.”

Mai jos apar inițialele autorului, ”ing. silvic V.M.”.

Greu de înțeles aceste versuri; de obicei vedem în legile firii moarte, luptă pentru supraviețuire, mai rar viață și deloc iubire.
Poate că ochiul ne-a devenit inert; roata se învârte prea repede pentru noi și ni se pare că se învârte invers, spre moarte și nu spre viață. Poate că n-am aruncat năcazul și patima urii.
Însă, din când în când, plecăm la drum, într-acolo unde suntem doar noi înșine și legile firii; cele care nu-și vor pierde niciodată scânteia divină, cea mai de preț virtute.

luni, 5 august 2013

Satirul

Sculptorul Constantius avea o familie numeroasă; în fiecare dimineață mergea devreme fie la lucru, fie să-și găsească ceva de lucru, în acele zile din ce în ce mai nefericite ale Romei.

Într-o dimineață, însă, când să iasă pe ușa casei în care locuiau mai multe familii, se trezi tras de mânecă de vecinul său Macrinus; un om și mai sărman și nenorocit, care mătura strada în schimbul mâncării de zi cu zi.
Macrinus venise să se plângă; în ziua trecută Antonius și Quirina, copiii neastâmpărați ai lui Constantius, îi răsturnaseră în drum roaba cu gunoaie. Mai mult, Antonius a tras cu praștia și i-a spart un prețios vas de sticlă, căpătat de undeva. Oare cum l-ar putea despăgubi Constantius?
Sculptorul îl privi îndelung; era ceva ciudat, apăsător în înfățișarea pocită și rugătoare a vecinului. Scoase din sân un denar de argint -mult mai mult decât bănuia că face paguba-, îl dădu lui Macrinus și se grăbi spre lucru. Avea de terminat un detaliu al unui basorelief înfățișându-l pe zeul Bachus cu suita, pentru un senator roman.

Când lovi ușor cu dalta în marmură, dând formă chipului unui satir, Constantius își aduse aminte expresia de pe chipul lui Macrinus. Cel puțin la fel de ciudat ieși din daltă și chipul satirului; strâmb și tâmp, atrăgând însă inexplicabil privirea, cu o viclenie ascunsă.


În zilele următoare, senatorul își chemă tovarășii de petrecere la un banchet, arătându-le și ultima operă a lui Constantius.
Câțiva din ei, care făceau parte din suita imperială, își dădură cu părerea că un anume satir din basorelief seamănă prea bine cu însuși împăratul Commodus în zilele lui proaste. Sau în zilele bune, glumi senatorul. Nimeni din cei prezenți nu-l iubea prea mult pe Commodus, însă chipul cioplit de Constantius în acea zi părea să-i stârnească împotriva lui mai mult decât orice altceva.

După nici trei zile, cezarul Commodus fu ucis într-un complot. Bucuros de întâmplare și prea scârbit de chipul satirului, senatorul puse să fie nimicit și acesta.
Între timp, Antonius și Quirina, copiii lui Constantius, fuseseră aspru pedepsiți de părintele lor. Însă moartea lui Commodus parcă îl înveseli un pic și pe el.

De-a dreptul vesel era și Macrinus cel sărman. Adevărul este că nu era prea sărman, putea fi socotit chiar printre bogații vremii, doar că își ascundea cu mare grijă averea.
Cu puțin timp în urmă, pusese un pariu cu tovarășii de pahar, pe un denar de argint; anume că, în mai puțin de o săptămână, îl va ucide chiar pe cezarul Commodus.
”Oriunde ai fi, dacă privești cu grijă în jur, găsești capătul unei pârghii cu care poți răsturna lumea”, spunea uneori Macrinus.
Tovarășii lui Macrinus n-au putut fi însă convinși că tocmai el îl ucisese pe Commodus și nu i-au dat niciodată cuvenitul denar.

joi, 25 iulie 2013

Boul și leul

S este P.

Boul rumegă un subiect.
Leul mănâncă doar predicate. Predicate zemoase, smulse de pe oase. E foarte hulpav; uneori le înghite pe nemestecate.

Dar nu va fi mereu așa.



”Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie;” (Isaia, 11.7)

luni, 22 iulie 2013

Bucurie și tristețe

Bucuros și vesel, câtă vreme-i codrul verde. Trist, când frunza cade.
Asta e bucuria, asta e tristețea. Nimic mai mult sau mai puțin pe lume.


vineri, 19 iulie 2013

La vale

Se spune într-o legendă că locuitorii unui sat din împrejurimi sunt acolo de pe vremea uriașilor de demult.

Am un prieten de-acolo. El, ca și locuitorii de acum ai satului -oameni harnici și de nădejde, neîntrecuți la coasă ori la munca pădurii- sunt însă veniți din cealaltă parte a muntelui. A mai rămas prin sat vreun locuitor din cei vechi? -l-am întrebat. Nu, niciunul. Și unde s-au dus? În satele de pe vale.
În vale, de obicei, se lucrează mai lesne, iar traiul e mai bun.

Le-am căutat urma și în satele de pe vale; se poate să mai fi rămas vreo câțiva, dar nu i-am găsit. Cei despre care am auzit câte ceva s-au mutat mai departe, tot la vale.

Poate că și oamenii se duc la vale, ca pietrele. E mult până se desprinde piatra; pe urmă se tot rostogolește. Se amestecă în conglomerate ori ajunge, în cele din urmă, nisip. Cine știe pe unde sunt acum cei ai căror strămoși au văzut uriașii în satul lor de sub munte; mă împac cu gândul că au avut lumină pe drum, pentru că valea curge spre sud.

miercuri, 17 iulie 2013

Oameni care nu mai scriu

Poate că mai scriu, dar nu în locul în care am dat de ei, adică pe câte un blog sau pagină de internet. De obicei îi poți găsi tot pe internet, pe la altă adresă; dar nu mă obosesc să-i caut. Dacă îi mai caut, îi caut tot la vechea adresă, chiar dacă le-au crescut buruienile prin curte. Am obiceiuri de sedentar, probabil.
Acolo, la vechea adresă, am găsit cândva ceva care mi-a plăcut; am citit ceva cu adevărat. Citești cu adevărat doar lucrurile pe care nu le-ai fi putut scrie singur niciodată.

Presupun că pe bloguri scriu încă oameni, nu Chupacabra. Apoi, aceiași oameni nu mai scriu, cu lunile sau cu anii; uneori chiar își șterg blogul, împreună cu două-trei comentarii de-ale mele. Pe câțiva din ei îi puteți găsi la ”blogroll”, mai către coadă; poate cu excepția lui Nautilus, care sunt chiar eu.
Nu e mare lucru, dar -pentru mine- are partea lui de bizar.


Poate că, ori de câte ori simți părăsirea și pustietatea unui loc, ești în pragul casei cuiva plecat de-acasă.

luni, 15 iulie 2013

Echilibru

Ca tot românul, am și eu o orhidee acasă, într-un ghiveci de plastic transparent. Florile sunt abundente doar pe o ramură, foarte mult întinsă în afară; într-un mod miraculos, însă, ghiveciul a rămas în echilibru; nu l-a tulburat nimeni, nici măcar nu am șters praful în jurul lui. Într-una din aceste dimineți, însă, l-am găsit răsturnat. Alături căzuse, uscată, singura floare de pe cealaltă ramură.

vineri, 12 iulie 2013

Brazilia

Am urmărit cândva un documentar despre recoltarea trestiei de zahăr în Brazilia. O muncă manuală, dacă nu punem la socoteală și maceta. Prima data se incendiază lanul de trestie, ca dispară frunzele tăioase; apoi, cât vezi cu ochii, sunt numai tulpini de trestie care trebuie lovite -pac!- cu maceta, fix la nivelul solului, pentru că acolo se concentrează mai mult zahăr. Pentru această operațiune, mi se pare că maceta are o formă ciudată, inadecvată; eu aș folosi un cosor, o coasă ori o sapă. Dar probabil că brazilienii știu mai bine. Poate că trebuie să lovești tare, cum dădea Greuceanu cu paloșul.
Și greuceni bruneți, veseli în felul lor și bine copți la soarele tropical, loveau cu macetele în trestia de zahăr și o stivuiau în remorci.
Ce se întâmpla apoi cu trestia nu cadra cu imaginile anterioare; era prelucrată într-un soi de combinat ultra-modern, computerizat și robotizat, fiind transformată în combustibil pentru mașini. O doamnă în halat alb privea cu interes produsul finit dintr-o eprubetă. Ordem e progresso.

Cafeaua e un minunat stimulent pentru munca fizică; fără ea muncitorii din zonele îndepărtate ale Braziliei nu s-ar descurca în viața de zi cu zi. Tăietorii de trestie beau și ei cafea, cu siguranță mai bună decât a mea, care e produsă în Vietnam. Când mă duceam la cules și tăiat de porumb, beam și eu cafele tari la răsăritul soarelui.

Brazilia, acolo unde ești abrutizat de către infinit; și nu e nimic mai firesc decât asta.
Amazonia, curgând leneș spre ocean, mai încet decât coboară seva din frunze; mai vastă, mai tainică și mai vie ca mintea omenească. De cealaltă parte, cei care aduc praful; plantații și muncă obstinată, ca o transă. Oameni bizari și atavici, asemenea creaturilor necunoscute ale pădurii.

sâmbătă, 6 iulie 2013

Tineri în luptă

Demult, pe una din insulele Mediteranei conviețuiau nu tocmai pașnic două popoare, despărțite de un lanț de munți.

Cele două țări de pe insulă se numeau Noenia și Kwasteria. Locuitorii lor duceau o luptă grea pentru existența zilnică; solul sărac și pietros nu le oferea prea multe, iar marea era încă plină de primejdii.
Un om în plus de hrănit era de multe ori o povară, când nu putea munci. Așa încât, într-o bună zi, regii celor două țări se întâlniră pe culmea muntelui și hotărâră ce era de făcut cu vârstnicii care nu mai puteau să lucreze: anume, să-i trimită să lupte până la moarte unii contra celorlalți. La urma urmei bătrânii sunt cei care înfruntă moartea în linia întâi și au multă experiență.

În zonele mediteraneene longevitatea e în general ridicată, iar bătrânii numeroși; atât din Kwasteria, cât și din Noenia s-au ridicat adevărate armate de vârstnici neproductivi care, vreme de secole, au purtat lupte crâncene pe munte. Mulți dintre ei abia se mai țineau în picioare când erau înrolați; mulți au murit de bătrânețe pe câmpul de luptă. Majoritatea lor erau bucuroși să-și dea viața în război în timp ce tinerii munceau cu spor să-și întrețină familiile, iar ceilalți nu pricepeau despre ce este vorba, dar luptau și ei.
Forțele erau bine echilibrate; părea că nimeni nu va câștiga acest război perpetuu; un gând liniștitor pentru toți. Situația politică și economică era deosebit de stabilă, de-o parte și de alta a munților.

Toate acestea au durat până în ziua când un vagabond, un tânăr fără căpătâi din Noenia, alungat de familie și neputând să-și găsească de lucru nicăieri, n-a mai avut ce face decât să se înroleze în armată, alături de bătrâni. Un lucru cumva împotriva firii, însă toți au fost de părere că nici nu s-ar putea găsi altceva bun pentru acel om de nimic. Cei mai mulți credeau că va da greș și acolo; surpriza, însă, a fost mare.
Derbedeul din Noenia, înarmat doar cu o bâtă, a făcut prăpăd printre adversari; i-a doborât pe toți bătrânii din Kwasteria, ca pe popice.

Hotarele Noeniei s-au lărgit, spre groaza kwasterienilor, care se vedeau nevoiți, pentru întâia oară, să lupte ei înșiși, oameni tineri, împotriva altor tineri. Dealtfel nu se mai găsea niciun bătrân bun de luptă în toată Kwasteria, iar cei din Noenia, după izbânda tânărului vagabond, își alcătuiseră o armată doar din tineri.
De atunci liniștea și bunăstarea au pierit din cele două țări, iar tinerii -și nu bătrânii- sunt cei trimiși să moară în războaie până în ziua de azi.

sâmbătă, 29 iunie 2013

Înțeleptul






Înţeleptul
 
                             de Mateiu Caragiale
”bea voios și ospăta”


El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.

Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.

Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată;

Şi dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.


*
 
 
Cândva mi-am dorit să trăiesc asemenea înțeleptului din poemul lui Mateiu Caragiale. Acum e prea târziu; chiar și într-o viață lină nu trebuie să pierzi startul.

Îmi place să merg pe jos. Poate că mi-ar fi trebuit un cal. Deși are în spate un călăreț, calul are simțul libertății; te poartă departe, pe coclauri și spre zări. Fără un cal, de cele mai multe ori rămâi încurcat prin mărăcini ori hățișuri, fără să mai știi unde te îndrepți și ce ai lăsat în urmă.
Dar multe taine și drumuri are pădurea; iar potecile înfundate și brațele moarte ale râurilor sunt ferestre spre alte lumi, în care nu poți să calci și nici să înoți. Tocmai din acele lumi ne vine uimirea și speranța.

miercuri, 26 iunie 2013

Melc, melc ...


Când mă plimbam ieri cu Bujorel am găsit un melc. Azi, tot amândoi, am mai găsit unul. De obicei îi culeg pe cei de pe trotuar ori de la marginea carosabilului –ca să nu-i calce cineva- și îi așez în iarbă. Bujorel s-a uitat curios la ei; acum nu mai e atât de nerăbdător să îi ia în mână. Știe ce sunt; le spune ”mei”.

Le-am și cântat: ”melc, melc, codobelc”; și și-au scos cornițele. Cineva spunea că ”melc, melc, codobelc” e o incantație preistorică. Aceeași melodie o are și ”Sorcova vesela”; dacă nu ești atent le poți încurca versurile.
Iar incantația ”melc, melc, codobelc” funcționează întotdeauna, chiar dacă o spui doar în gând și fără cuvinte: melcul va ieși din găoace.

Dacă e umezeală prin vreun colț, e posibil ca în el să existe un melc. M-aș duce însă cândva în deșert, în cel mai uscat deșert de pe pământ și aș cânta ”melc, melc, codobelc”. Atunci va ieși din găoacea lui nevăzută melcul ascuns al universului nostru și se va întinde pe cer până dincolo de linia orizontului. Poate că, așa, curios din fire cum sunt melcii, mă va atinge în treacăt cu un corn, a mirare.

joi, 20 iunie 2013

Cetatea lui Vodă Costea

Despre voievodul Costea al Moldovei se cunosc puține lucruri; se poate însă ca el să fi ridicat cetatea despre care e vorba într-o ciudată poveste.

Vodă Costea se hotărâse deci să ridice o cetate de piatră pe vârful unui deal.

Voievodul împărtășea credința veche că zidurile nu vor sta în picioare și cetatea se va nărui dacă în clădire nu e închis un suflet. Însă, după ce a cugetat îndelung, Vodă Costea a poruncit ca în toate zidurile cetății, de la temelie până sus, să fie puse oale cu vin.
Bine smălțuite și ferecate, oalele aveau în ele cel mai bun vin roșu al Moldovei. Toate câte au fost aduse au fost zidite în cetate; nimeni nu a gustat din ele în afară de însuși Vodă, era poruncă strașnică, iar cine ar fi călcat-o era pedepsit cu tăierea capului.

Domnind pentru scurtă vreme, Costea Vodă nu a mai apucat să se bucure prea mult de isprava lui. Aflată cam fără rost în afara drumurilor umblate, cetatea nu a fost, vreme îndelungă, încercată de vrăjmași. În vremea lui Ștefan cel Mare, însă, pe când năvăliseră în Moldova, niște turci au înconjurat-o, gândindu-se că în acea cetate ascunsă se vor afla ceva comori. Se povestește că din zidurile lovite de tunuri a curs peste turci sânge adevărat, revărsându-se la poalele cetății. Îngroziți, turcii au luat-o la goană și nu s-au mai întors.
Cu vremea, cetatea s-a prefăcut apoi în ruină. Se spunea că tăinuiește ceva temut și nemaivăzut. La câteva veacuri după loviturile turcilor, o ceată de tâlhari i-a spart încă o data zidurile. Sângele care a țâșnit din piatră le-a ars hoților pielea și ochii; au fugit și ei, asemenea turcilor de demult, răspândind cuvântul despre acel loc blestemat.

Azi nu se mai cunosc nici urmele cetății; zidurile s-au îngropat cu totul în deal, păstrând în ele la loc neștiut, bine ferecate, oalele cu cel mai bun vin al Moldovei.

vineri, 14 iunie 2013

Principiul economic al emigrantului onest

”... Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te-ntr-o politie bogată... din ce scapă pântre degete altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate.”

(I.L. Caragiale, ”Kir Ianulea” )

politie = stat, republică, oraș; din neogrecul πολιτεία , cf. DEX

luni, 10 iunie 2013

Omul pieptănat, cu ochelari de soare

Într-una din zilele ploioase ale săptămânii trecute am citit o pagină a unui ziar prost. Eram pe o bancă, în parc, într-o oră liberă. Ziarul era pe jos, bine înmuiat în apa de pe asfalt; era un număr vechi de câțiva ani, ajuns acolo cine știe cum, al unui ziar din acelea cu multe poze și ”știri” de senzație, care se hrănește dintr-un soi de tâmpenie colectivă.

Pe pagina care rezistase la apă era o fotografie a unei victime; un bărbat de vreo 40 de ani, ucis într-o încăierare în spatele unor blocuri. Întâmplarea face să cunosc exact locul unde s-a petrecut crima; n-am fost pe acolo de multă vreme (din fericire, probabil). Omul fusese lovit în cap cu bâte de baseball; la patru ore după aceea murise din cauza comoției cerebrale. Fotografia fusese făcută cu câteva ceasuri înaintea morții; omul, îmbrăcat într-o cămașă simplă cu mâneci scurte, avea ochelari de soare. Poate pentru a-și ascunde ochii. Am mai observat că era pieptănat; cu siguranță se pieptănase înaintea pozei. Mi s-a părut că zâmbea, desigur nu din cauza situației; părea unul din acei oameni care zâmbesc atât de des, încât rămân cu gura încremenită într-un fel de rictus. La câteva ore după poză a murit,

Toată întâmplarea mi s-a părut peste măsură de atroce, stupidă și neverosimilă. Poate că nu s-a întâmplat niciodată (e tras cineva la răspundere pentru o știre falsă?); poate că așa ceva se întâmplă zilnic. Sigur e că nu mi-o pot scoate din cap. Nu mi-l pot scoate din cap pe omul pieptănat, cu ochelari de soare rotunzi, din acea cumplită poză cretină.
Când îmi apare înaintea ochilor și îi închid, peste zgomotul zilei mai aud doar răgetul papei Inocențiu al X-lea. Când mă gândesc ce s-ar putea spune despre întâmplare, nu găsesc altceva decât același răget. Atât.

marți, 4 iunie 2013

Clipire

"There sat Zamolxis with erected eyes..."

(Alexander Pope, "The Temple of Fame")

 
Dacă nu am clipi, clipa nu ar trece. Însă închidem ochii spre întuneric; avem numai priviri și trăiri care mor.
 
Regăsim mereu pe cineva , însă niciodată acel ceva care nu supraviețuiește închiderii ochilor. E mereu altceva înaintea ochilor ieșiți din întunericul deplin și care se închid înainte de îl a regăsi în altceva pe căutatul același.


joi, 30 mai 2013

Quantumnia

Locuitorii planetei Quantumnia aveau din naștere capacitatea de a cântări, cu mare acuratețe, orice obiect pe care puteau să îl ridice. Acest simț era la fel de natural ca văzul sau auzul pentru noi, pământenii.
Când, de exemplu, un quantumnian voia să calculeze cât face 898 + 379, lua într-o mână 898 mg*  de nisip, iar în cealaltă 379 mg (operațiuni foarte rapide), turna apoi nisipul într-o singură mână și îi simțea masa de 1277 mg. Scăderile erau efectuate similar, turnând o cantitate de nisip (scăzătorul) dintr-o mână în alta. Același principiu al cântăririi era folosit la un fel de calculatoare primitive construite de quantumnieni. Cântarele și balanțele din Quantumnia erau foarte precise, însă practic erau folosite doar pentru obiectele greu sau incomod de ținut în mână, sau pentru ”pietrele oarbe”.

”Pietrele oarbe” erau poate cele mai ciudate lucruri de pe fața planetei. Când le luau în mână, quantumnienii nu le puteau simți greutatea. Aceasta putea fi măsurată doar cu ajutorul cântarelor. Din cele mai vechi timpuri, pietrele oarbe inspiraseră teamă, venerație și reverență mistică. Fără greutate perceptibilă, dar consubstanțiale cu lumea concretă, erau considerate a fi urmele trecerii unui zeu imaterial. Cântărirea pietrelor oarbe a echivalat cândva cu un sacrilegiu, în viziunea unora. Era clar însă de multă vreme că și ele au masă și greutate.
Acest experiment a schimbat multe din viziunile filosofico-religioase ale quantumnienilor. Se credea în acel moment că pietrele oarbe provin din spațiul cosmic; o minoritate susținea însă că ele își au originea în adâncul necunoscut al planetei, iar câțiva -că sunt rămășițe prezente la suprafața ei de la facerea lumii și începutul timpului.
De teama unei catastrofe cosmice, nimeni nu a încercat vreodată să spargă o piatră oarbă. Însă chiar și așa o catastrofă a avut loc.

În noaptea când o ploaie de meteoriți a zguduit solul zonei locuite a planetei, nimeni nu a dormit. Quantumnienii au căutat pietrele căzute din cer -mai mici sau mai mari- și le-au găsit. Mulți se așteptau ca fragmentele meteoritice să fie asemănătoare pietrelor oarbe, dar nu era așa; puteau fi ușor cântărite în mână.
Au urmat îndelungi dezbateri asupra naturii meteoriților și a pietrelor oarbe, însă întâmplările grave care au urmat le-au dat o nouă întorsătură.
Cu fiecare zi care trecea, meteoriții păreau mai grei; cântarul le indica aceeași greutate, însă percepția ei era puternic alterată.

Într-o zi, un locuitor al planetei a luat în mână un meteorit de mărimea unei pietricele. Acesta i s-a părut atât de greu, încât a murit sub apăsarea lui iluzorie. Greutatea meteoriților părea că va crește mereu și va strivi totul. La început, meteoriții erau pur și simplu evitați; în jurul locurilor unde căzuseră au fost ridicate garduri.
Însă greutatea lor începuse să apese mințile quantumnienilor; s-a declanșat o psihoză colectivă, iar în cele din urmă locuitorii planetei și-au părăsit vetrele și unica zonă locuibilă a planetei. În jurul ei se întindea un pustiu cumplit în care, după trei sau patru generații, ultimii descendenți ai fugarilor s-au stins. Dacă s-ar fi întors în vechea zonă locuită și ar fi luat în mână un meteorit, ar fi văzut că este un fel de piatră oarbă, diferind totuși prin formă și culoare.

__________
*printr-o ciudată coincidență, un gram quantumnian corespunde unui gram terestru


luni, 27 mai 2013

Cele mai bune cărți

Pe la începutul secolului al XIX-lea încă mai circulau prin Europa de Est niște cărți curioase, care au dispărut definitiv o dată cu creșterea ratei alfabetizării.
Și în trecut erau rare; erau răspândite mai ales printre țăranii neștiutori de carte, care le numeau ”cărțile bune”. Erau păstrate cu sfințenie și ascunse de autorități.

Se pare că analfabeților le era cel mai ușor să ”citească” în cărțile bune. Conțineau foarte multe imagini -dar nu neapărat ale unor obiecte cunoscute- și semne bizare repetându-se monoton, pe pagini întregi, fără să pară că alcătuiesc un limbaj.
Conform unor mărturii contemporane, ”cărțile bune” cuprindeau mai ales sfaturi de viață și explicații despre lumea văzută și nevăzută. Însă altele conțineau povești iar altele un anume -să-i spunem- ”gen literar” diferit de tot ceea ce există azi. Acestea din urmă nu puteau fi înțelese decât după parcurgerea unor ”cărți bune” de bază; nu au un echivalent în literatura cunoscută până acum și nu ar fi nici măcar parțial ”traductibile”.

Cititorii ”cărților bune” erau în general oameni cunoscuți și respectați în comunitate. Lectura le aducea îmbunătățiri semnificative în viață, dar mai ales le dădea o judecată dreaptă și un anume simț al măsurii.
La început ”cărțile bune” nu erau un secret; cine le avea nu le împrumuta niciodată, însă îl primea în casă pe orice om bun care ar fi dorit să citească din ele. Cititul și răscititul dintr-o ”carte bună” se prelungea pe termen nedefinit: ca și cărțile sfinte, aveau valențe inepuizabile.

Se pare că neaveniților ”cărțile bune” li se păreau stupide ori naive. Într-o vreme erau numite ”cărțile proștilor” (”prost” având vechiul sens de ”om simplu, de rând”). S-au păstrat câteva povești din ele, prezente azi -într-o formă ușor modificată- în unele culegeri de folclor.
”Cărțile bune” au dispărut probabil pe cale naturală, nemaifiind transmise mai departe și -aproape sigur- nemaifiind scrise. Deținătorii ”cărților bune” nu le lăsau întotdeauna moștenire urmașilor, ci de multe ori altor oameni, după criterii necunoscute. Se pare că existau anumite condiții pe care, la un moment dat, nu le-a mai îndeplinit nimeni; iar ”cărților bune” li s-a pierdut astfel urma în istoria necunoscută.

miercuri, 22 mai 2013

Băutura lui Archie

Se pune în pahar o rondea de ardei iute roșu, apoi o felie de lămâie (cu coajă). Peste lămâie se presară puțină sare de sac; prefer sarea gemă măcinată, nu cea de mare, pt. că marea actuală conține tot felul de chimicale. Apoi se toarnă sifon sau apă minerală rece, după gust. Opțional, zeamă de lămâie și cuburi de gheață. Asta beau toată vara, mai ales când îmi e sete.

sâmbătă, 18 mai 2013

Întunecări

Uneori, în zilele noroase, mă lungesc pe covor și privesc prin fereastră blocul vecin, un uriaș dreptunghi negru, vertical, închizând cea mai mare parte din orizont; implacabil, ca o imposibilitate matematică.

Uneori îmi imaginez un plan sau un spațiu luminos și inundat de lumină; însă un punct din el începe să se întunece. Un punct. Și întunericul este deplin, pentru că punctul este adimensional, indivizibil și nu îl poate străpunge nicio rază.

luni, 13 mai 2013

Portarul spitalului

Pe vremea când nu mă decisesem încă asupra carierei profesionale, mai mulți cunoscuți, persoane cărora le acord și azi o mare importanță, m-au sfătuit să mă fac medic. O meserie lucrativă, cel puțin în acei ani. Am rămas perplex, pentru că e una din ocupațiile care mi s-ar potrivi cel mai puțin; o privesc și acum cu destulă oroare. Desigur, e o meserie în fond nobilă și dedicată umanității, dar sunt cam mizantrop.
Dacă ar fi să lucrez într-un spital, singura meserie pe care aș putea să o practic ar fi aceea de portar. Portar al spitalului, cu șapcă; întors de obicei cu fața spre stradă și spatele spre spital.

Când am fost internat în spital, mâncarea nu era prea rea, ci dietetică. M-am gândit atunci că acele alimente dietetice pentru om ar putea foarte bine să îngrașe un porc, dacă ar fi în cantități suficiente; în plus, i s-ar părea și gustoase.
Dacă aș fi director al spitalului, i-aș pune pe îngrijitori să crească niște porci (o îndeletnicire ușoară și plăcută); chirurgii ar tăia apoi porcii, cu finețe și precizie, iar autopsierii i-ar tranșa și ar face cârnați. Dar nu sunt directorul spitalului, ci portarul.

Când treci cu mașina printr-un oraș, intri de obicei printr-o periferie sărăcăcioasă, iar pe măsură ce te apropii de centru, clădirile devin mai impozante și mai îngrijite, iar oamenii mai bine îmbrăcați; apoi, când ieși din oraș, urmează altă periferie sărăcăcioasă.
Această organizare a spațiului locuit e o proiectare a unei iluzii omenești, în care Centrul deține ființa, ca un ax al lumii. Spitalul seamănă mai bine cu realitatea: centrul lui e un vortex prin care lumea se prăbușește în abis; Ființa nu e în centru, ci la marginea vagă din care roade neființa.
Spitalul nu seamănă cu un arbore al lumii, ci cu un vas de toaletă.

Mă gândesc la o variantă optimistă a sfârșitului lumii, care l-ar găsi pe portarul spitalului cu spatele la o prăpastie în care s-a prăbușit totul. Portarul va aștepta o vreme să vină cineva, dar nu va mai veni nimeni. Atunci, în cele din urmă, se va întoarce și va vedea prăpastia. Apoi va ridica din umeri și se va duce acasă.

duminică, 12 mai 2013

Da Moon

Cu ani, foarte mulți ani în urmă am auzit o singură dată o melodie și am ținut-o minte până azi, când, întâmplător, am dat de ea. Atunci, ca și acum, am simțit un val ciudat de optimism care se revarsă din ea; un optimism nocturn.
Indiferent ce se întâmplă în timpul zilei, Luna va răsări cândva pe cer.
Voi ține minte asta în fiecare clipă a zilei.




sâmbătă, 11 mai 2013

Cutii de rezonanță

Probabil că pentru mine pianul a avut dintotdeauna ceva solemn, distant și mortuar; cutia pianului mi se pare și acum că seamană cu un sicriu. Bănuiesc că în el se află un cadavru, dar nu al unui om, ci mai degrabă al unei ființe umanoide fabuloase. E un geniu mort al pianului, legat pe vecie de cutia în care odihnește, emanând mereu dincolo de lemn prezența lui fixă.

Ceva mai veselă mi se pare chitara; deseori mi-am băgat mâna în cutia ei, așteptându-mă să fiu mușcat de un rozător necunoscut, sprinten și asemănător unei veverițe.

În cutia viorii mi se pare că viețuiește o pasăre cântătoare, trezită din somn de mișcarea arcușului pe coardă; uneori iese din cutie și stă pe capătul arcușului, atât de mică încât doar violonistul o vede și-i aude trilul.

În instrumentele de suflat s-ar putea să fie colăcit un șarpe; îmi imaginez cum iese pe un capăt al unui tub și se prelinge înapoi pe altul.

Cea mai angoasantă este harfa, care aparent nu are cutie; poți să vezi printre corzile ei. Însă când cineva cântă la ea, îmi dau seama că harfa are cutie și eu însumi sunt înăuntru, închis într-o lume vibrantă și finită.

marți, 7 mai 2013

Priviri

”  Din adâncurile memoriei, vocea lui Franz îmi parvenea: -”Azurul mă dizolvă. Numai goana norilor și cadența furioasă a valurilor mă satisface.” Auzeam afară gemând plopii din jurul fântânii așa cum gem catargele înainte de a se rupe.
-”Nu coastele uzate de privirile călătorilor mă satisfac. Ferește-te de lucrurile prea mult privite. Ele și-au pierdut sufletul. Ocolind capul Horn am surprins adevărata frumusețe a naturii, acolo unde nu-s decât stânci, ghețare, valuri și vânturi tăioase, unde nu mai rămâne nimic din sporadica blândețe a vieții.”  ”

(G.M. Cantacuzino - ”Scrisori către Simon” )

*

De atunci poate că și capul Horn a fost prea mult privit.

Călătorului îi stă bine cu drumul; e o lege a firii care te îndeamnă să nu stai prea mult într-un loc, maculându-l prin prezența ta. E ceva care te îndeamnă să-ți întorci privirile spre drum; atunci e semn că ai privit deja destul în jur.

Ferește-te de lucrurile prea mult privite. Ele și-au pierdut sufletul. ”

O fi la fel și pentru cărți ?

Dacă niciun om nu ar mai citi o carte anume, poate că redeschiderea ei după ani și ani va dezvălui o lume necunoscută, proaspătă și sălbatică, semănând prea puțin cu ceea ce a fost în trecut, deși conține exact aceleași semne.

miercuri, 1 mai 2013

Voracitatea vieții

”În “Bucureştii de altădată”, ziaristul Constantin Bacalbaşa susţine că umoristul Nae Orăşanu ar fi cel care a denumit mititeii, la cârciuma Iordache, de pe strada Covaci (vechiul centru istoric al Bucureştiului, zona Lipscani), ţinută de către un ardelean: Iordache Ionescu.  Legenda spune că au apărut într-o seară când nevoia l-a împins pe proprietar, rămas fără maţe pentru cârnaţi, să pună direct pe grătar amestecul acestora.” (http://www.cevabun.ro/ )

Conform legendei, micii românești sunt un produs nu al artei culinare, ci al lăcomiei și lipsei care a trunchiat rețeta cârnaților. Primii mici au fost o umplutură fără coajă, un fond fără formă.

O poveste plauzibilă și -aș zice- tipic românească, dar specifică mai ales sudului României; o zonă non-mioritică, în care se trăiește mai pe apucate, lucrul e deseori abandonat, dar nu tărăgănat și totul e parcă tăiat mai din scurt.
Micul, un regres adaptativ al bucătăriei; o amoebă de carne sfârâind pe grătar. N-aș putea spune că nu-mi place. E gustos și bizar în simplitatea lui.
Lăcomia devorează formele, până ajunge să se înece în inform.


*
 
 
 

1 Mai 2013: Sf. Prooroc Ieremia; Sf. Cuv. Mc. Eftimie, Ignatie şi Acachie; Sf. Cuv. Isidora (Sf. şi Marea Miercuri; Denia de Miercuri seara) (Numai seara, pâine şi apă)  

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Liliacul nevăzut

În oraș a înflorit liliacul; locuiesc într-un cartier în care aproape fiecare scară de bloc are un asemenea copăcel în față. În vremea asta din an e bine să hoinărești uneori în preajma acestor flori tainice.
E o lume nepământeană plutind vremelnic în ramurile micului arbore, care parcă stă ascuns până atunci; și florile trec, dar își lasă în fiecare meandru al timpului care vine amintirea și nelămurirea.

Într-o dimineață, mai deunăzi, am zărit -preț de o clipă- cel mai ciudat liliac înflorit. E un liliac care nu există; se află în mijlocul unui pâlc de arbori pe lângă care trec aproape în fiecare zi lucrătoare. Niciunul din ei nu e liliac.
E o interesantă iluzie optică și nu sunt singurul căruia i s-a întâmplat. Poate că, în trecerea grăbită pe lângă copaci, se vede dintr-un anumit unghi, printre trunchiuri, imaginea fugară a unui alt liliac, de la o oarecare distanță. Ori poate aveam în minte imaginea unui liliac înflorit văzut o fracțiune de secundă mai devreme și am proiectat-o pe fundal.
N-am stat să caut explicația, mai ales pentru că nu prea mai am timp. Și poate că e doar un liliac din altă lume, care se arată numai în vremea când înflorește liliacul.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

O țară pentru mașini de teren

Într-o vară, cu nu mai mult de vreo 10 ani în urmă, eu și soția mea ne îndreptam cu rucsacii în spate spre poiana unei cabane, când ne-a ajuns din urmă o mașină; un IMS vechi, la volanul căruia era un cioban. Mergea către o stână- nu departe de cabana noastră- și s-a oferit să ne ia și pe noi. Mașina ne-a hurducat creierii o vreme pe ceea ce părea să fie un drum, de-a dreptul prin bolovani mari și șuvoaie de apă, aparent fără nicio grijă din partea șoferului. Din urmă venea o altă mașină de teren, numită îndeobște ”jeep”, deși e produsă de o firmă japoneză. La un moment dat jeepul s-a dat bătut și a tras pe dreapta ”drumului”, în timp ce IMS-ul își continua netulburat traseul. Ciobanul a oprit în preajma cabanei, unde am coborât pe teren ferm; apoi i-a dat bice mai departe, urcând de-a coasta cu mașina spre stână. Am stat un timp la cabană, înainte de a ne întinde cortul, pentru că afară începuse o furtună; după vreo oră au ajuns la cabană și cei din jeep, veniți pe jos și uzi ciuciulete.

Din partea mea, nu aș construi niciun fel de drum pe care mașinile să poată merge spre cabane. Nici măcar cele de teren. Din fericire, însă, în țara noastră nimeni nu se prea obosește să construiască drumuri; nici pentru mașini, nici pentru oameni.
Dacă oamenii ar fi mașini, pot spune că în țara noastră mașinile de lux ori de Formula 1 n-au ce face decât să meargă prin hârtoape și drumuri de țară, ca Daciile 1300 ori IMS-urile. După vreo 10 ani hârșiți, toate arată cam la fel.
E o țară în care caii de curse trag alături de boi în jug, dacă nu le vine ideea să o ia la goană, în galop, spre alte meleaguri. O țară în care e bine să fii veșnic oportunist, deci să nu ajungi specialist niciodată.

O țară pentru mașini de teren, din alea adevărate, nu de fițe; mașini cu genă de tanc, conduse de ciobani veseli și netemători de furtuni.

joi, 11 aprilie 2013

Omul-minune și împăratul

Am reușit să citesc, încet, legenda lui Colapesce; fără să cunosc limba italiană și fără să apelez la traducerea automata:

”Nella sua versione più conosciuta, quella palermitana, si narra di un certo Nicola (Cola di Messina), figlio di un pescatore, soprannominato Colapesce per la sua abilità nel muoversi in acqua; di ritorno dalle sue numerose immersioni in mare si soffermava a raccontare le meraviglie viste e, talvolta, a riportare tesori. La sua fama arrivò al re di Sicilia ed imperatore Federico II di Svevia che decise di metterlo alla prova: il re e la sua corte si recarono pertanto al largo a bordo di un'imbarcazione e buttarono in acqua una coppa che venne subito recuperata da Colapesce. Il re gettò allora la sua corona in un luogo più profondo e Colapesce riuscì nuovamente nell'impresa. La terza volta il re mise alla prova Cola gettando un anello in un posto ancora più profondo ed in quell'occasione Colaspesce non riemerse più.”

( http://it.wikipedia.org/wiki/Leggenda_di_Colapesce )

Îmi dau seama că împăraților nu le plac minunile și oamenii-minune. Împărații ucid minunile.

Nu de îndată, ci încet, așa cum chinuie, în joacă, pisica un șoarece. Întind coarda până se rupe. E și asta o formă de cunoaștere.

duminică, 7 aprilie 2013

Platitudine

"Mai demult și până la Thales, ba chiar și mai departe, pământul era ca un talger, plutind pe apele fluviului Okeanos, de susținere și înconjurare. În lumea homerică, cerul era de bronz sau de fier, sprijinit pe pământ de stâlpi, și ei de bronz sau de fier.”

(Gh. Vlăduțescu, ”Thales din Milet”; Ed. Paideia, 2001)

Când am pășit întâia oară pe Podul Minciunilor din Sibiu, am strigat ”Pământul e plat!”. Pe vremea aceea eram convins că Pământul e rotund (quasi-sferic, așa ceva); tocmai spusesem o minciună clară, iar podul ar fi trebuit să se prăbușească sub picioarele mele, conform legendei. Totuși, acea bunătate de monument architectural a rămas bine înfipt, la locul lui, putând fi văzut și azi ca atare.

Atunci mi-am pus problema că Pământul ar putea într-adevăr să fie plat, fapt cunoscut de înțelepții din vechime. Nu există nicio dovadă incontestabilă pentru faptul că e rotund.
A demonstra însă că Pământul este plat e o treabă mult mai grea. Așa încât m-am gândit să cer și ajutorul cititorilor. Cine poate arăta că Pământul este plat e invitat să își expună teoria aici, când vrea. Timp este. E vorba de un exercițiu al minții și o platitudine sublimă.


vineri, 29 martie 2013

Fapte ale milosteniei

Într-una din zilele acestei săptămâni i-am dat cuiva adresa blogului meu. Dar el m-a întrebat:

-Cine poate să citească ce scrii acolo?
-Cam oricine, i-am răspuns.

A tăcut un pic și m-a întrebat iarăși:
-Câți bani i-ai da unui necunoscut despre care nu știi nimic?
-Cred că nu i-aș da nimic, am zis eu.

-Hm, a răspuns, eu citesc ce scriu unii pentru care cuvintele sunt mai scumpe ca banii. Au avut și averi și le-au împărțit săracilor. Oare ce pot să aflu din niște cuvinte mai ieftine ca un bănuț?

A păstrat totuși adresa, probabil pentru că i-am dăruit-o.

*

În acord cu titlul, în cele ce urmează sunt înfățișate faptele milosteniei.

Faptele milosteniei trupești:

1. A sătura pe cel flămând.
2. A da de băut celui însetat.
3. A îmbrăca pe cel gol.
4. A primi în casă pe cel străin.
5. A cerceta pe cel bolnav.
6. A cerceta pe cel din temniță.
7. A îngropa pe cel mort.

Faptele milosteniei sufletești:

1. A îndrepta pe cel ce greșește.
2. A învăța pe cel neștiutor.
3. A da sfat bun celui ce stă la îndoială.
4. A ne ruga pentru aproapele.
5. A mângâia pe cei întristați.
6. A suferi cu răbdare asuprirea și a întări și pe alții la răbdare când sunt asupriți.
7. A ierta pe cei ce ne-au greșit.

marți, 26 martie 2013

Carnetul

După mai bine de un an am umplut un carnet cu însemnări zilnice, incluzând lucruri de făcut a doua zi (puține), numere de telefon și liste de cumpărături (care la mine încap într-un rând). Cu ocazia asta am descoperit că am scris în el doar cu albastru și au rămas destule spații libere. Decât să îmi iau alt carnet, mai bine scriu tot în el, în spațiile libere, cu altă culoare. Ar merge negru sau verde, roșul mi se pare prea strident.
Spațiile libere sunt mai mari decât cele scrise, deci ar trebui să mai pot scrie în acest carnet pentru cel puțin un an. Poate că apoi va mai rămâne spațiu pentru încă un an și altă culoare.

Aș putea întoarce carnetul invers, pentru ca ultimul rând scris cu albastru să stea lângă primul rând scris cu cealaltă culoare. Așa nici n-ar fi nevoie de altă culoare în următorul an, rândurile vechi ar apărea răsturnate.
Sincopat sau nu, zilele se pot scurge în aceeași cutie; e uimitor cât de mult vid poate să conțină.

duminică, 24 martie 2013

Chipul din sine

"Când ajunse la casa omului care mânca oameni, Deganawidah se urcă pe acoperiș și se întinse la gura hornului. Așteptă până ce omul se întoarse acasă, cărând cu sine un trup omenesc. Deganawidah privi în jos prin gaura hornului la omul ce se aplecă peste un vas cu apă. Bărbatul văzu chipul lui Deganawidah oglindit în apă, dar crezu că e propriul său chip. Se întrebă cum de nu băgase de seamă că pe fața lui stă întipărită atâta înțelepciune și dreptate. Gândi că nu poate fi chipul unui om care mănâncă oameni și duse vasul afară din casă ca să-l deșerte. Apoi Deganawidah intră în vorbă cu omul acesta.”

”Finding the man’s cabin empty, Dekanahwideh climbed to the bark roof and, lying prone, peered down through the smoke hole. Below him he saw a kettle of water on the fire. When the Onondaga warrior returned to his cabin and looked into the kettle, he saw a reflection of Dekanahwideh’s face. Since no one else was in the cabin, the warrior thought it was a reflection of his own face; and he was struck by the contrast between the brutal life he was leading and the strong, gentle nobility of the face looking up at him out of the water. In revulsion, he emptied the kettle of its human contents and sat brooding by the fire over his failure to live up to what he now recognized to be his own true nature.”  (http://www.biographi.ca/)

(dintr-o legendă irocheză; textul în română apare într-un volum al colecției ”Povești nemuritoare”)

luni, 18 martie 2013

Dor de mai

"Dulce vreme-a lui Florar
Redeșteaptă frunza-n crâng
Și dureri care mă strâng
De le-ar ostoi, măcar,
Doamna mea, când te cuvânt.”

(după un cântec francez medieval)
.
.
.
.


joi, 14 martie 2013

Sultanul și concertul rock

În momentul de față cred că nu m-aș duce la niciun concert rock. Am mai multe motive suficiente pentru aceasta. Am oroare de masificare. Biletul este scump, de banii ăia îmi cumpăr toată discografia formației; unde mai pui că se aud mai bine pe disc decât în concert. Ți se pune o ștampilă pe mână. În realitate nu auzi deloc ce cântă ăia, ci o redare analogică (sau digitală?) din niște boxe. Și ar mai fi multe motive.
Unul din ele e acela că niciun sultan nu s-ar fi dus la un concert rock.

Mi-ar părea bine să mai existe pe undeva un sultan adevărat, un om care să aibă șansa reală de a fi fericit în timpul vieții. Sultanul e un om care se apropie întrucâtva de condiția lui Adam în Paradis: înconjurat de tot felul de pomi cu fructe din care poate culege orice prin simpla dorință. Sultanul se odihnește în inima unei flori și se spală pe chip cu roua dimineții.
În reprezentările populare, sultanul are întotdeauna un harem. Însă acel sultan adevărat pe care-l văd eu este un sublim monogam; haremul îi e constituit din miile de ipostaze ale sufletului-pereche.

Puterea sultanului pe pământ este deplină; din cauza asta nu s-ar duce la niciun concert. La un semn subtil din degetul mic, i-ar fi adusă pe tavă orice trupă rock, poate cu tot cu morți.
Probabil că sultanul ar asculta rock într-o după amiază plictisitoare din deșert. Pe urmă ar pune să li se taie capetele tuturor membrilor trupei și să li se lipească la loc.




marți, 12 martie 2013

Oaia bătrână

”io nu joc că mi-s bătrână,
c-am umblat prea mult la stână”

(dintr-un colind din Maramureș)


Într-o dimineață de vară, pe la răsăritul soarelui, au venit la bunicul doi ciobani cu o oaie în căruță. I-o aduseseră acasă pentru că nu se mai putea ține pe picioare; bunicul o avea de multă vreme și nu o tăiase, nici n-o vânduse. Prăbușită în căruță, răsufla greu și tulbure, gemând, cu ochii apoși.
Bunicul a privit-o puțin în tăcere, apoi le-a zis ciobanilor că le-o dă lor, să o taie și să facă ce-or vrea cu carnea și pielea.
Ciobanii au dat bice cailor și au dispărut apoi în depărtare, după o ridicătură a câmpului. Așa a pierit atunci din vedere oaia bătrână. În urma ei parcă aluneca încet și implacabil toată greutatea lumii al cărei capăt sunt eu.

vineri, 8 martie 2013

Gravitația în Paradis

Mă întreb dacă în Paradis exista gravitația.
În Cartea Facerii nu găsesc niciun indiciu al absenței ei; în Eden curg râuri și există animale târâtoare. În imponderabilitate animalelor terestre le-ar fi greu să stea pe pământ; s-ar desprinde și ar pluti în văzduh, alături de păsări.

Multor copii, în jurul vârstei de un an, le place să se apropie de marginea pătuțului și să arunce ori să lase să cadă câte o jucărie pe jos. Apoi plâng după ea; nu li se pare firesc să nu o mai poată lua ușor în mână.
Poate că în Paradis orice lucru aruncat în voia gravitației îți e mereu la fel de accesibil ca atunci când îl ții în mână.

miercuri, 27 februarie 2013

În Târgul lui Cremene

Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene...”


În Târgul lui Cremene câinii umblau cu covrigi în coadă, chiar așa cum se povestește. Și erau bucuroși și dădeau din coadă, iar covrigii se învârteau mult deasupra noadei, așa încât toată lumea putea să-i culeagă și să-i mănânce fără teamă.
Toți erau veseli și îmbelșugați; până și cel mai sărman om avea pe masă, în fiecare zi, potârnichi fripte. Aceste potârnichi erau cu adevărat de poveste; despre ele e istorisirea care urmează.

La marginea Târgului lui Cremene se întindeau crânguri luminoase cu poieni în care zburătăceau potârnichile. Erau blânde și nimeni nu le căuta pricină.
Însă, când mureau de moarte bună, mai întâi le săreau afară măruntaiele, apoi, de la căldura care izbucnea deodată înăuntrul trupului, grăsimea se topea, iar potârnichea era coaptă întocmai ca o friptură. Mirosul îmbietor ajungea până în târg, iar oamenii plecau să le caute. Nu se iscau certuri, potârnichi fripte erau destule pentru oricine; iar cele care nu erau culese, erau mâncate de sălbăticiunile pădurii.
Toate acestea au dăinuit până în ziua în care prin crângurile de lângă târg a ajuns un străin, un vânător neamț, neștiutor de ale locului. Atunci s-a auzit acolo și primul foc de armă, iar oamenii plecați la cules de fripturi s-au apropiat curioși de locul împușcăturii.
Neamțul, o matahală blajină, împușcase o potârniche și o pusese la frigare. Cei din Târgul lui Cremene nu pomeniseră așa ceva. I-au dat să mănânce din potârnichile culese și au gustat și ei din friptura neamțului; gustul nu era rău, dar nici la fel de bun ca al celor căzute pe poteci. L-au sfătuit atunci pe neamț să ia și el de pe jos niscai potârnichi coapte bine; au băut un pahar împreună și s-au despărțit. De atunci nu l-au mai văzut.

Din ziua aceea, însă, ca un făcut, nu a mai murit nicio potârniche. Se speriaseră, poate, de împușcătura neamțului. Unele ființe mor din sperietură, dar potârnichilor le era teamă să mai moară.
Au trecut așa doi ani de zile în care potârnichile nici nu au murit, nici nu s-au mai înmulțit.
Târgoveții luară atunci hotărârea de a ucide una din păsări; zis și făcut. Au lăsat-o apoi întinsă într-o poiană, păzind-o zi și noapte; după câteva zile, însă, în loc să se preschimbe ca mai demult într-o friptură rumenă, a căpătat un miros groaznic de hoit.
Atunci târgoveților nu le-a mai rămas să facă decât un singur lucru, ceea ce îl văzuseră făcând pe vânătorul neamț. Potârnichile au fost vânate rând pe rând, iar mirosul fripturilor se revărsa iarăși, vremelnic, peste Târgul lui Cremene. Așa s-au împuținat aproape de tot, iar cele din urmă rămase, se spune, au fugit de lângă târg, luând calea codrilor mari.
Nici dulăii tineri nu mai învârteau, vrednici, covrigi în coadă, ca mai demult. Încetul cu încetul, oamenii au început să părăsească târgul, care s-a pustiit. Pe locul unde a fost au crescut dumbrăvi dese, în care cântă și acum cucul. Foarte puțini oameni mai știu azi locul vechiului târg, aflat undeva pe o vale a Moldovei.

Se mai povestește că unele din potârnichile care, din marginea Târgului lui Cremene, au fugit atunci în codru mai trăiesc și acum. Vânătorii vechi, când zăresc rareori câte o găinușă nu printre tufe ori în luminișuri, ci în adâncul îndepărtat al pădurii, se feresc să o împuște și o privesc cu luare aminte.




sâmbătă, 23 februarie 2013

Și dacă...

Se spune că Dragobetele e un fel de dragon. Are păr pe piept și solzi pe spate.
Pe vremea asta bântuie pe dealuri, propulsat de iubirile noastre, când se apropie ziua lui și luna plină.

Dar chiar și el așteaptă un ”dacă”, o întâmplare neliniștită care, oricum ar fi, își va găsi cumva împlinirea și liniștea.


Ionut Fulea - Si daca ti-e dor

sâmbătă, 16 februarie 2013

Lost at sea

"Pe mormintele în care
Zac tăcuți strămoșii noștri,
Nici un semn nu ne vorbește
Și nu poate spune nimeni
Cine-anume-n locu-acela
E-ngropat din alte vremuri.
Știm că-i un strămoș de-al nostru,
Nu-i cunoaștem, însă, neamul
Și nici semnul lui de luptă;
Nu știm de era un biber,
Urs sau, poate, vultur falnic.”

(H.W. Longfellow, “Cântarea lui Haiavata”; trad. Mihail Maievski)

*

Într-o conferință, Borges amintea că expresia ”Scripta manent, verba volant” nu înseamnă că vorba rostită este efemeră, ci că scrisul e durabil și mort.
Unul din marile rosturi ale semnelor scrierii este, după spusele căpeteniei Hiawatha, acela de a sta pe morminte. Acolo semnele sunt în deplinătatea lor.

Cărțile poartă în sine liniștea și nedeplinătatea unor cenotafe; departe de ele, viul care a fost s-a pierdut cândva pe mare.

duminică, 10 februarie 2013

Marea Liniștii



Dacă în stratul de adâncime nu este oxigen nu există nici moluşte care găuresc lemnul. Arheologii vor putea găsi corabii de lemn naufragiate în stare intactă, datând de mii de ani.
Se poate vorbi, practic, de “existenţa a două mări suprapuse”, afirmaţie întărită prin diferenţierea pe verticală a valorilor salinităţii, temperaturii, oxigenului, apariţia la 150 m adâncime a H2S (hidrogen sulfurat) etc.” (http://www.revista-informare.ro)

„Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe [...] cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic." ( wikipedia )

*

Printr-o poartă ascunsă Oceanul trece în Marea Liniștii. Acolo unde, în adânc, peștii nu pot respira; nu este aer, ci doar o otravă străveche.

Deasupra adâncului e o lume săracă în vietăți, prizonieră a mării largi, dar aproape închise. Mai sunt încă delfini, înotând bucuroși în apele Pontului. Focile au dispărut, se spune, acum câțiva ani; poate pentru totdeauna.

Din cei de-aici nimeni nu merge prea departe în Ocean. Poate că, în felul lor, știu că stau deasupra Mării Liniștii, care e deja capătul Oceanului.