Alergători

Am observat că, mai nou, toți oamenii care aleargă în parc sunt grași. Bărbați și femei, de obicei îmbrăcați în treninguri largi, dau ture pe alei, cu o expresie plină de demnitate, hotărâre și perseverență.
Pe de altă parte, destule persoane cu fizic atletic se plimbă lejer, relaxate, chiar visătoare prin acest mic colț de natură, așa încât te-ai putea întreba dacă nu cumva alergatul îngrașă. Nu știu să răspund la această întrebare. Cert este că aș alerga și eu, este foarte tentant. Aș alerga luminos și fericit ca un mânz, sau mai degrabă ca un zimbru.
Însă, deși sunt supraponderal în acte, nu știu dacă sunt suficient de gras pentru a mă integra fără probleme în clubul select al alergătorilor. Aceștia par organizați într-un fel de castă sau sectă; nu stau de vorbă decât între ei și îi privesc cam de sus pe ceilalți.

Desigur, practicanții atletismului și altor sporturi pe care le vedem la televizor nu sunt deloc grași; însă ei nu sunt alergători autentici, ci sportivi profesioniști. Iar din punctul de vedere al moralității sportul profesionist nu e departe de sexul profesionist; ne uităm din când în când la el, că asta e, dar nu înseamnă că ocupația lui Messi, de exemplu, e 100% morală.
Spre deosebire de Messi, alergătorii din parc par niște persoane exemplare. Îi privesc uneori cu admirație și un pic de invidie; dacă aș fi fumător, mi-aș aprinde și o țigară.