Era vară când l-am cunoscut pe d-l Teofil; îmi aduc aminte și azi cum stătea la una din mesele unei terase improvizate lângă o crâșmă de cartier, pe jumătate în soare, pe jumătate în umbra blocului din față. Lumina și umbra îi împărțeau aproape simetric chipul îmbătrânit prematur; clipea foarte rar, dar prelung. În față avea un pahar ciobit, de sticlă verde, din care bea vodcă. Ceilalți îl păstrau la o oarecare distanță, dar conversau cu el de la celelalte mese; acest mister s-a lămurit curând: mirosea destul de tare. Azi cred că aș suporta ceva mai greu să stau lângă unul ca el -mirosul de om este dintre cele mai urâte-, însă atunci era un inconvenient foarte mic față de altele din experiența vieții de zi cu zi.
Eu făceam parte -probabil ca și acum- din tabăra inadaptaților și a învinșilor; așa erau și cei cu care mai legam uneori câte o vorbă. D-l Teofil era din cu totul alt aluat. Părea genul de om care s-ar fi descurcat în lume oricând și în orice împrejurare; însă prefera să stea nespălat și să bea o vodcă în cartier. Îi studia atent pe ceilalți. Vorbea puțin și foarte la obiect despre orice, fără să fie tăios, nici diplomatic, ca și când ar fi disprețuit aceste două moduri ale spiritului, deși le-ar fi putut practica la perfecție. Fără să-i fi spus, a înțeles destul de ușor, la a doua întâlnire, cam care era modul meu de viață de atunci; după o reflecție de câteva secunde -de privit în paharul de vodcă-, a părut să mă aprobe. Era de acord cu mine. Eram singuri atunci și, cu voce scăzută, a început să povestească -poate în compensație- și despre sine. La a treia întâlnire, într-o seară tulbure, cu vânt și ploaie, a vorbit despre alții și despre lume și viață în general. Nu ne-am mai întâlnit de atunci.
După Jean de la Lune, d-l Teofil a fost a doua persoană care mi-a vorbit despre Râs. Dacă Jean de la Lune mi-a zugrăvit o ființă sumbră și fatidică, d-l Teofil vorbea despre el apreciativ, cu respect, ca despre un om care i-a schimbat viața.
În viața de zi cu zi, d-l Teofil era pensionat pe caz de boală. În viața lui, însă, d-l Teofil fusese alchimist; un alchimist de atelier.
Mi-a spus că toate teoriile moderne ale fizicii și chimiei despre structura materiei sunt niște falsuri ticluite cu meșteșug, care i-au împiedicat pe oameni să obțină aurul. El îl obținuse.
L-am crezut pe cuvânt. Când a văzut asta, a zâmbit și mi-a pus în mână o monedă mare și grea, din aurul produs de el; în amintirea întâlnirilor noastre.
Pe o față a monedei erau scrise, cu litere grecești, trei cuvinte într-o limbă necunoscută; nu le voi reproduce aici. Pe cealaltă față era reprezentată o broască cu coarne lungi, asemănătoare cu ale bourului.
”Să nu o vinzi, nici să n-o dăruiești alcuiva”, a spus atunci d-l Teofil. ”Dacă vrei să scapi de ea, arunc-o unde crezi de cuviință.”
Am păstrat moneda vreme de câțiva ani după epoca singurătății. Curiozitatea m-a făcut să îi și testez undeva chimia: s-a dovedit a fi, într-adevăr, de aur. Apoi, după o vreme, n-am mai vrut să o țin la mine. M-am dus cale lungă și am aruncat-o în apa unui pârâu de munte; dealtfel unde se simt broaștele mai bine decât în apă? Acolo am ”crezut de cuviință” să arunc moneda, ca după spusele d-lui Teofil.
Pe vremea întâlnirilor noastre, d-l Teofil nu se mai ocupa cu producerea aurului; aceasta încetase demult, în urma întâlnirii cu Râsul. Totuși, avea de gând să transmită mai departe știința lui, cuiva interesat și care să merite asta. Desigur, nu m-a avut în vedere pe mine, pentru că pe atunci aceste lucruri, ca atâtea alte adevăruri ale lumii, nu mă interesau câtuși de puțin; iar d-l Teofil înțelegea asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu