Întins în scaunul dentistului, încercam o senzație de confort, familiaritate și dorință de acțiune; nu datorită situației în care mă aflam împotriva așteptărilor mele de la viață. Era din cauza faptului că podeaua cabinetului era la nivelul solului; eram la parter. Prin fereastră vedeam strada și oameni trecând; uneori ploua. Dacă aș fi ieșit pe ușa cabinetului ori pe fereastră, primul meu pas ar fi fost pe pământul asfaltat.
La mine acasă nu pot trăi această senzație, iar la serviciu prea puțin. Ca mine trăiesc mulți alți oameni, suspendați la mulți metri deasupra solului, pe insule înconjurate de un mediu străin; pentru că nu putem zbura ca păsările. Există, la oamenii suspendați, un sentiment inerent de izolare; ne-am obișnuit atât de mult cu el încât îl ignorăm.
Întors acasă de la scaunul dentistului (ah, ce dureros!) am privit câteva minute pe fereastră; mi-a fost greu. Cred că așa se simțea meșterul Manole părăsit pe acoperișul mănăstirii Argeșului. Am închis ochii, iar când i-am redeschis senzația apăsătoare dispăruse.
Se spune că guanșii, vechii locuitori ai Insulelor Canare, nu știau să înoate, nici să-și construiască bărci, deși erau înconjurați de mare. Erau oameni ai muntelui; un munte de pe care nu puteau coborî.
Și blocurile în care locuim sunt munți; așa le-au descris negrii care l-au însoțit pe David Livingstone în expediția care a străbătut Africa. Înainte ca negrii să vadă un bloc, exploratorul le explicase că blocul înseamnă mai multe colibe puse una peste alta (ceea ce ei n-au reușit să-și imagineze); după ce l-au văzut, au declarat că e un munte cu mai multe peșteri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu