( poveste pentru ultimele ore ale anului )
Uneori, dacă nu întotdeauna, timpul e o melodie sau un ritm. Din vidul, din pierderea infinită dintre două sunete răzbate uneori până la mine o viziune: un om îmbrăcat în crocodil, sau poate un om-crocodil, care dansează în ritmul ascuns al timpului; biped și legănându-și coada. În jurul lui nu e nimic; pare că dansul omului-crocodil e lumea însăși, cu toate formele ei, sau asta vrea să-mi spună. Câteodată omul-crocodil mai scoate și el sunete; un hârâit înfundat, de crocodil, care amuțește clipa, poate ca o amintire a morții.
Nu am văzut niciodată chipul omului-crocodil; cred că e chipul meu. Doar o mască, poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu