marți, 18 martie 2014

Poezie cu gândac

La lumina crepusculară a becului de pe hol, intrată pe ușa întredeschisă, fircăleam ceva în caietul cu poezii. Eram întins pe vreo patru cincimi de canapea; partea rămasă era ocupată de nevastă-mea, care privea și ea în hârtiile ei, concentrată ca un scrib din Egiptul antic.
O seară (sau noapte) destul de pașnică; însă, deodată, am auzit strigătul fatal: ”UN GÂNDAAAC!”
-Hă? unde? a întrebat poetul.
-Acolo..., a îngăimat nevastă-mea, cu o voce foarte feminină.

Atunci am zărit și eu exploratorul pe covor; un flăcău destul de consistent, 5-6 cm, maroniu, cu antene lungi. În lipsă de altă armă, l-am turtit cu caietul de poezii.
Șmaf. Și mare parte din creatură a ajuns un terci gândăcos, întins peste o poezie din caiet. După un moment de reflecție, am rupt fila, am împachetat gândacul în ea și am aruncat-o la coș.

-Dragă, m-ai făcut să distrug o poezie, mi-am anunțat nevasta. O mare pierdere pentru umanitate.

Și m-am întins la loc pe canapea.
Într-adevăr o pierdere. Aș putea să rescriu poemul; însă, dacă ar fi același poem, ar avea altă formă. Iar dacă ar avea aceeași formă, ar fi un cu totul alt poem.

Când am aruncat la coș gândacul învelit în poezie, încă mai mișca dintr-o antenă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu