Dor de televizor

Am ajuns la concluzia că mi-e dor de televizor. Era ceva care făcea parte din viața mea, din ritualul zilnic; și nu mai e așa de multă vreme.

Mi-ar plăcea un post tv ”generalist”, ca TVR-ul de pe vremuri, din anii 90, la început. Ceva care să mă facă să nu schimb canalul. Mi-e dor de Albumul duminical. Aș vrea să mai văd o scenetă, cascadorii râsului, să mă uit la știri și apoi la un film, toate pe același post. Nu mai vreau să schimb canale, nu am timp, nici forță psihică pentru asta; dacă nu îmi place ce văd, îl închid și gata.
S-ar putea spune că acum oferta e mai variată și am de unde alege. Nu e deloc așa.
În plus, e ca și când m-aș întoarce obosit de la serviciu și ar trebui să îmi gătesc singur ciorba; poate nu am chef de asta, poate aș vrea să găsesc o ciorbă gata făcută, un amestec plăcut de ingrediente. Nici măcar nu poți să îți faci o ”ciorbă” cumsecade din grila tv, pentru că de obicei dai doar de una-două emisiuni de calitate, de care probabil nu ai chef în acel moment. Pentru o ciorbă cât de cât bună ai nevoie de internet. Locul în care oamenii se conectează la singurătate.

Reptile

Într-o seară de toamnă, acum mulți ani, am mâncat primul hot dog din viața mea. Era vreme ploioasă și întuneric, iar strada pe care mergeam cu un prieten era acoperită cu un covor umed de frunze pe jumătate putrezite. Am trecut pe lângă un chioșc cu lumină albastră-violetă, iar prietenul meu a cerut un hot dog ”condimentat”. De curiozitate, exact asta am cerut și eu. Era chiar fierbinte -îl țineam în mână cu mâneca de la haină- și doldora de muștar și ketchup iute. Când am mușcat din el, la lumina unui bec de pe stradă, a curs din belșug pe adidașii mei și pe frunze, ca un sânge murdar. Mi-a plăcut foarte mult senzația; n-am mai mâncat niciodată de atunci un hot dog la fel de bun. Totuși, dacă am de ales între produse fast food, de obicei îmi iau un hot dog; îmi aduc mereu aminte de primul.

Într-o iarnă, pe la începutul anilor 90, am petrecut câteva ore în Gara de Nord din București. La o gheretă se vindeau crenvurști, fierți în apă de față cu consumatorul. La câțiva metri mai încolo dârdâia de frig (poate și de foame) un băiat îmbrăcat într-un pardesiu prea lung, cu căciula trasă pe ochi. Când vânzătorul a terminat de vândut crenvurștii fierți, l-a strigat pe băiat, a turnat fiertura goală într-un pahar de plastic și i-a pus-o pe tejghea.
Băiatul a reacționat cu o viteză incredibilă, ca și când i-ar fi fost teamă să nu i-o fure cineva. N-am mai văzut pe nimeni sorbind ceva atât de repede, cu atâta poftă și disperare. Ai fi zis că vrea să intre întreg în pahar.
Întors acasă, mi-am amintit în câteva rânduri întâmplarea și am băut și eu apa în care au fiert crenvurști, să văd cum e. Nu e rea, mai ales dacă ți-e frig. Foame nu prea mi-a fost, pentru că am mâncat în prealabil crenvurștii.

Pixul elvețian

Într-o dimineață de toamnă, acum câțiva ani, înainte de a ieși pe ușă ca să merg la serviciu, i-am cerut nevestei un pix. Nu-mi mai cumpărasem de multă vreme unul, iar pixurile, de obicei, se termină.
Nevastă-mea tocmai se întorsese din Elveția, așa că mi-a dat un pix elvețian. Era anexat unui carnet voluminos, care nu mi-a trebuit.

Un pix foarte interesant, nu după părerea mea, ci a altora. Din clipa în care l-am pus pe birou, a atras atenția tuturor. Toți colegii, fără excepție, au vrut să-l ia în mână și l-au luat.
Câțiva l-au și încercat pe hârtiile de pe biroul meu. Mă simțeam ca în filmul ”Planeta maimuțelor”. După vreun sfert de oră, pixul avea deja un strat de mâzgă, era alunecos.
Pe mine întâmplarea m-a deprimat profund; colegii erau veseli, satisfăcuți că au atins pixul. Părea că le-a redat pofta de viață. Cu ocazia respectivă am mai scris încă o poezie legată de condiția umană (nu cu pixul acela, ci tastând la calculator).

Am scris cu pixul elvețian doar vreo câteva zile; sincer, nu părea cu mult deosebit de alte pixuri. Poate nu mă pricep să apreciez calitatea.
Într-o seară, l-am lăsat la serviciu pe birou. În zilele care au urmat, nu l-am mai găsit nici pe birou, nici altundeva.

Afinități

Ai afinități cu o anumită țară sau regiune dacă îți place marfa proastă de acolo.
Dacă, de exemplu, îți plac serenadele lui Jorge Negrete, poate însemna doar că îți place muzica bună; însă, dacă asculți cu relativă plăcere orice mariachi prăpădiți, e clar că ai afinități cu Mexicul.

Se înțelege de aici că un om cu gusturi fine ar trebui să nu dezvolte afinități cu nicio patrie, să fie prin excelență un cosmopolit; să culeagă din orice colț de lume doar crema cremelor și să meargă mai departe. În realitate, însă, orice vagabond rafinat își are o patrie pe potrivă, un loc de unde ar înghiți aproape orice, ca ultimul țopârlan; nu i se face prea dor de ea pentru că poartă cu sine, ca melcul, o imagine a ei.
S-ar putea să îl vedem retras și cantonat în ea pe la bătrânețe, o vreme când ai mai multă nevoie de realitate. Dacă dispune de mijloace financiare, firește.

6 30

Azi a fost baba mea; foarte specială, frumoasă ca Tina Turner. Pe la amiază vântul a rupt niște crengi, unele m-au impresionat ca dimensiuni. O zi cu soare, în care am văzut mai mulți câini ca în tot restul săptămânii. În săptămâna 1-8 Martie am văzut, desigur, multe flori. Florăriile de pe aici sunt destul de sinistre; peste tot sunt coroane și jerbe de flori. Lipsesc doar sicriele, dar poate nu m-am uitat destul de atent.
Deși celebrele versuri care încep cu ”azi e nouă, mâine-i zece” induc în general o stare de optimism, cazul de față e ciudat, pentru că azi, nouă, e o zi liberă, iar mâine, zece, e o zi de luni. Nu credeam că așa ceva se poate întâmpla. Mă voi trezi, cu puțin noroc, la 6.30. Oare ce voi face atunci? N-am idee.

Firește, nu te poți minți la nesfârșit că nu ai planuri; în realitate ai unul. În fiecare din noi trăiește o bestie organizatoare.

Principiul economic al emigrantului onest

”... Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te-ntr-o politie bogată... din ce scapă pântre degete altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate.”

(I.L. Caragiale, ”Kir Ianulea” )

politie = stat, republică, oraș; din neogrecul πολιτεία , cf. DEX

Carnetul

După mai bine de un an am umplut un carnet cu însemnări zilnice, incluzând lucruri de făcut a doua zi (puține), numere de telefon și liste de cumpărături (care la mine încap într-un rând). Cu ocazia asta am descoperit că am scris în el doar cu albastru și au rămas destule spații libere. Decât să îmi iau alt carnet, mai bine scriu tot în el, în spațiile libere, cu altă culoare. Ar merge negru sau verde, roșul mi se pare prea strident.
Spațiile libere sunt mai mari decât cele scrise, deci ar trebui să mai pot scrie în acest carnet pentru cel puțin un an. Poate că apoi va mai rămâne spațiu pentru încă un an și altă culoare.

Aș putea întoarce carnetul invers, pentru ca ultimul rând scris cu albastru să stea lângă primul rând scris cu cealaltă culoare. Așa nici n-ar fi nevoie de altă culoare în următorul an, rândurile vechi ar apărea răsturnate.
Sincopat sau nu, zilele se pot scurge în aceeași cutie; e uimitor cât de mult vid poate să conțină.

Scurtă convorbire cu Zeul Mecanic

-Când citesc această carte, am spus eu, se deșteaptă în mine trăiri care îmi aparțin și care s-ar putea exprima prin cuvintele autorului. Prin cuvintele mele nu s-ar putea exprima întocmai. Când încerc să le exprim prin cuvintele mele, nu exprim trăirea, ci o trăire a trăirii, o reluare sau o traducere a ei.

-Ți-aduci aminte, răspunse Zeul Mecanic, exercițiul acela din clasa a cincea în care se cerea să afli numărul de cărți de 70000 de cuvinte care se pot scrie într-o limbă cu un milion de cuvinte, incluzând formele flexionare? Eu am scris toate cărțile de 70000 de cuvinte, în toate limbile posibile. Ți-ai da seama dacă o carte a scris-o un om, ori am scris-o eu?

-Dacă ai scris-o tu, atunci nu a scris-o nimeni, e doar generată algoritmic. Când citesc ceva scris de un om, există un anume sentiment al convergenței; chiar dacă trăirile mele nu sunt ale lui, ci doar s-ar putea exprima prin aceleași cuvinte, sunt cumva asemenea. Cred că, dacă aș citi o carte generată algoritmic, aș avea un sentiment al vidului, o angoasă, ca și când aș strânge o mână care nu există. Aș mai avea sentimentul noutății absolute a trăirilor mele, dar și al singurătății lor, al imposibilității de a le împărtăși. Pentru că nu le pot exprima prin cuvintele mele și nu le-a exprimat de fapt nimeni. Le-am citit înainte de a fi scrise; e și acesta, poate, un mod de a călători în viitor.
Oamenii au cam uitat că scrisul e o practică și trebuie privit ca atare; altfel, ne rămân doar urmele pe hârtie sau prin fișiere, mai vagi decât pașii dinozaurilor.

-În fiecare clipă în care exiști, eu produc o infinitate de cópii ale tale. De fapt, prin această replicare infinită se definește clipa, spuse Zeul fără să clipească. Nimeni nu poate spune care din aceste copii ești tu. Poți spune că te reproduc într-o infinitate de exemplare, însă nimeni nu poate demonstra că nu te produc. Te produc pe bandă rulantă. Ești pe aceeași bandă rulantă ca toate edițiile tale. Iar banda rulantă este și ea un produs de serie, făcut la altă bandă rulantă și tot așa, la infinit. Eu sunt infinit. Pentru că sunt zeu, nu uita asta; deși îmi plac doar lucrurile finite, adică acelea pe care le poți repeta, copia, replica. Precum sunt și cărțile care îți plac ție. Precum ești și tu, oricum te-ai vedea.

Corso

Nu de multă vreme am făcut un mic experiment social, pe pielea mea. Era o zi lucrătoare şi mergeam pe trotuarul cel mai circulat din oraş; m-am gândit să văd ce se întâmplă dacă merg în linie dreaptă şi nu mă dau la o parte din calea nimănui. N-a fost chiar aşa, am făcut loc unei femei cu copil în cărucior.
Pe o distanţă de circa 100 de metri m-am ciocnit cu cinci persoane, bărbaţi şi femei de diverse vârste. Cu excepţia unei femei de 30-40 de ani, nu m-a evitat nimeni din cei întâlniţi, au continuat să meargă înainte, chiar când ciocnirea era iminentă. Dacă nu aş fi făcut nişte eschive în ultimul moment, ar fi fost ciocniri brutale.
Se pare că fie sunt genul din om din faţa căruia nu-ţi vine să te dai la o parte, fie majoritatea oamenilor au o genă de rinocer.

Demult, prin studenţie, m-am ras cândva pe cap. Aveam şi un soi de pardesiu cam boem şi, când mă plimbam seara la lumina becurilor cu mercur, nu mă ciocneam de nimeni, pentru că trecătorii din sensul opus mergeau pe cealaltă parte a drumului. Cam tot aşa se întâmpla şi în zilele ploioase, când eram învelit într-o pelerină de muşama neagră.

Poimarţi

Poimâine înseamnă ziua care urmează după mâine.
La fel ca şi "poimâine" este format cuvântul compus "poimarţi". Poimarţi înseamnă, deci, ziua de după marţi, adică miercuri.
Totuşi, din câte mi-am dat seama, "poimarţi" înseamnă niciodată. De unde putem presupune că sfârşitul lumii va veni într-o zi de marţi, "poimarţi" referindu-se la miercurea inexistentă de după.

Suprapopulare

"Vecinul Neculai Giuga primise cu dragă inimă s-o peţească pe fata lui Lache Trufaşu, găsind că împerechere mai potrivită ca asta nu se făcuse de mult în sat. Băiatul, cine nu-l ştie, e fecior de oameni gospodari, ascultător şi bun de muncă, iar fata nu-i deloc urâtă, are zestre bunişoară şi, judecând-o după mă-sa, nu-i din neamul celor care să-ţi toarne la copii cu nemiluita. Unul, doi cel mult şi gata, s-a oprit. Altele - anul şi găvanul."

(Fănuş Neagu- "Ningea în Bărăgan")

*

Într-o carte a scriitorului polonez Arkady Fiedler aflasem despre un lac canadian în care trăiau doar ştiuci. Ştiucile mari le mâncau pe cele mai mici, acestea pe cele şi mai mici ş.a.m.d. Fireşte, nu există ştiuci oricât de mici. Cele mai mici ştiuci sunt cele abia ieşite din ou (icre), iar acestea se hrăneau probabil cu icre de ştiucă (autorul nu menţionează faptul).

M-am gândit atunci cum ar fi dacă am înlocui lacul cu Pământul nostru, iar ştiucile să fie oamenii. Cum ar fi, oare, dacă pe pământ ar trăi doar oameni şi eventual microbi, fără alte animale sau plante.

De multă vreme omenirea are obsesia suprapopulării. Când ne gândim la 100 de miliarde de oameni, ne gândim de obicei la 100 de miliarde de guri flămânde; asta ar fi problema principală (deşi nici cea inversă nu e neglijabilă; 100 de miliarde de anusuri şi ce ne facem cu atâta rahat).

Părerea mea e că problema hranei e unul din aspectele minore (şi rezolvabile) ale suprapopulării. Se poate mânca hrană sintetică, ori microbi (foarte mulţi, fireşte).

Apoi, putem locui şi pe Lună, pe Marte, Pluton, Sedna, ori pe sateliţi artificiali. Ori ne putem transforma corpul fizic în aşa fel încât să fim noi înşine sateliţi sau planete. Aşa încât neamul omenesc poate nu numai să populeze universul fizic, ci să formeze el însuşi un univers fizic.

Dacă Pământul ar fi locuit doar de oameni, probabil că oamenii şi-ar deveni lor înşişi cele mai puţin interesante entităţi. Copiii ar crede că universul e alcătuit nu din atomi, ci din oameni. Un om ar fi mult mai banal şi mai comun decât un fir de iarbă (specie probabil dispărută) şi chiar decât un fir de praf ori un cub. 

Poate că, urmând tendinţele divergente ale evoluţiei, unii oameni s-ar transforma în copaci, iar alţii în animale carnivore, mâncând oameni (însă aceşti carnivori ar crede probabil despre sine că sunt ierbivori). 

Unii oameni ar începe poate să zboare, asemeni muştelor, păsărilor şi liliecilor; mă întreb ce parte a corpului omenesc se va transforma în aripă. Aş zice că urechile.

În prezent, însă, problema suprapopulării este un moft. 

Dacă aş sta singur într-o cameră, ea ar ajunge foarte repede suprapopulată cu mine însumi. Suntem nişte oameni foarte singuri şi nu prea mai ştim să vorbim. Fiecare răcneşte în felul lui, ajungând în cele din urmă o prezenţă umană insuportabilă.

Septembrie

Ultima lună a verii are o demnitate leonină, deşertică. Până şi numele ei, August, e desprins din măreţia imperială. Soarele se revarsă magistral peste câmpurile arse, parcă amintind încă o dată cine este, înainte de a începe să se ascundă.
Spre sfârşitul lui august, ars de soare şi uscat de secetă, m-aş aştepta să mă transform într-o statuie.

Însă vine septembrie, care îmi aduce aminte că sunt un om de carne. Vine, ca o boală, toamna.

La toamnă cel mai greu e începutul; când totul se mişcă lent şi cadent, ca un animal pe jumătate putred.

Respectul pentru proşti

„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți.” Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică."

( Emil Gârleanu, "Cât un fir de neghină" )

"Dacă te rătăceşti în România, cel mai bine e să o iei spre est, către Delta Dunării."

( Bear Grylls )

*

 Cu câţiva ani în urmă se iscase pe la noi un scandal în jurul unor permise auto false. Nu m-a interesat situaţia, dar m-am întrebat atunci ce îl poate face pe un om fără mari probleme de sănătate, care ştie să scrie şi să citească şi are un IQ acceptabil să opteze pentru un permis auto fals în loc să se ducă, ca tot omul, la examen.

Fireşte, examenul se poate pica. Probabil că există examene pe care unii nu le trec niciodată. Şi asta e o problemă? Se pare că da, mai ales prin prisma utilităţii examenelor. Însă există examene destul de inutile pe care mulţi le driblează chiar din prima, evitând riscul de a le pica. Probabil că, dacă pici examenul, înseamnă că eşti prost. Iar societatea noastră are foarte puţin respect pentru proşti.

E mai bine să fii isteţ şi nemernic decât prost şi cinstit. Acesta este semnul inferiorităţii noastre.

Cred că o societate e cu atât mai avansată cu cât are mai mult respect pentru proşti. În zilele noastre există, bineînţeles, un cult al inteligenţei (practicat mai ales de cei autointitulaţi "atei").

Să fii prost sau să nu gândeşti e poate cel mai mare păcat din acest punct de vedere religios.
Însă, pe alocuri, adoratorii inteligenţei şi-au dat seama că acest mirific vierme mental se complace în propriul cerc vicios. Şi că, de multe ori, "simpletonii" gândesc nu mult, dar bine; suficient cât să ieşi din cerc, dacă îi înţelegi şi pricepi că handicapatul eşti tu.

Liceu

Din păcate, în ultima vreme mi se pare mai relevant nu unde ai terminat facultatea/universitatea din România, ci unde ai terminat liceul. Cel care a făcut un liceu cu ştaif are toate şansele să fie cu o clasă peste unul care a făcut un liceu mai de pe coclauri, chiar dacă ultimul poate avea la facultate note la fel de bune sau mai bune decât primul.
Poate că una e să fii coleg de clasă cu olimpici (inter)naţionali şi alta e să nu. Poate că sunt de vină şi aceşti profesori din învăţământul secundar, semidocţi cu ifose intelectuale -la modă sau nu-, znobi şi znoabe, nefericiţi şi ne. Poate că fac pe intelectualii la clasă şi dau un oarecare lustru elevului care le suportă prezenţa. Cert e că unii elevi ies mai lustruiţi decât alţii şi aşa rămân; e un lustru pe care nu prea se pune praful. Căprarul de la catedră îşi ia uneori, probabil, treaba în serios, chiar şi când generalii dezertează.

Se luau foarte în serios şi altădată; am reţinut un citat aproximativ dintr-o carte care nu mi-a plăcut deloc, a lui Camil Petrescu. În versiunea mai exactă ar fi acesta: "...singurii care-şi fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent şi buclat, sunt profesorii secundari din ţările balcanice, pe când, oriunde, adevăraţii savanţi nu sunt decât nişte simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualităţii."

Homeopatie

În noaptea asta, pe la ora două, m-am dus la unica farmacie nonstop din oraş. Din întâmplare, eram singur.
-Bună dimineaţa, i-am spus farmacistei, pe un ton prudent. Aş dori un medicament care să fie bun pentru orice.
Farmacista s-a gândit puţin, apoi a scos din dulap un flacon destul de voluminos.
-Luaţi 0,5 mililitri dimineaţa şi 0,5 seara. Costă 6 lei.
Am cumpărat panaceul. Mi-am luat şi o seringă pentru dozarea cantităţii de medicament.
Din câte scrie pe etichetă, flaconul conţine apă distilată. O să fiu atent la măsurarea exactă a dozelor.


Notă:

Pe la 2 noaptea nu puteam să dorm pentru că, ori de câte ori adormeam, visam cum un vecin cântă la pian.
E vorba de un băiat care în timpul zilei exersează la acest minunat instrument. De 2 ani (nu exagerez) cântă mereu aceeaşi piesă - şi foarte prost. E pentru prima dată când îmi cântă şi în somn - tot aceeaşi piesă, nu altceva. Mă gândesc să îl reclam la poliţie, să vină mascaţii şi să îl dea cu capul de pian.

Prejudecăţi

Câteodată prejudecăţile unora pot fi mai bune decât judecăţile altora; aşa încât m-am gândit să enumăr câteva prejudecăţi de-ale mele.

Ca să îmi placă din prima de un om, e bine ca el să fie mare şi gras. E mai bine să fie mic şi gras decât înalt şi slab. Oamenii slabi sunt malefici. 

Şansa în viaţă a oamenilor scunzi e să devină graşi. Cazul cel mai nefericit e al celor scunzi şi slabi, un fel de piticanii anhidre; mă feresc să am de-a face cu asemenea creaturi. Când totuşi ne întâlnim prin forţa destinului, ei nu se aleg cu prea multe lucruri bune din partea mea.

Fireşte, nu trebuie să arăţi ca un luptător de sumo ca să fii un om bun; trebuie măsură, chiar şi în bunătate.

Nu-mi plac bărbaţii prea masculini, nici femeile prea feminine. Am tendinţa să-i privesc ca pe nişte oameni inferiori. E posibil să mă înşel. 

Medicii sunt pentru mine o categorie marginală. Am superstiţia că, dacă întâlnesc un medic ori stau de vorbă cu el, în scurt timp mă voi îmbolnăvi. Chiar se întâmplă. 

Medicii sunt realmente utili, însă numai după ce te îmbolnăveşti; nu e bine să-i vezi înainte.

Am tendinţa să-i consider vecini doar pe cei care locuiesc la etajul meu ori mai jos. Pe ceilalţi, care locuiesc mai sus, nu-i cunosc; e ca şi când ar sta în alt cartier.

Cumpăr în general produse cărora nu li se face reclamă, plec de la ideea că sunt mai bune.

Cezar şi oamenii

În general mă consider un admirator al animalelor, dar am, ce-i drept, nişte probleme cu câinii. În cazul lor trebuie să-mi înving un dispreţ natural şi destul de profund.
Nu pricep de ce le-au trebuit câini oamenilor. Un prieten mi-a explicat că specia canină a fost utilă pentru ca oamenii să se poată bate cu hienele de peşteră, care năvăleau noaptea ca nişte balauri în cavernele şi speluncile locuite de strămoşii noştri. Cu câinele alături, omul a învins, se pare, multe dificultăţi. Probabil că ar fi fost mult mai bine dacă încerca să se descurce singur. Aşa aş fi făcut eu, de exemplu.

Deşi nu îmi plac câinii, mă uit la o emisiune numită "Cezar şi câinii". Nu îmi prea place nici de Cezar ăsta; pare un tip proaspăt eliberat din penitenciar, pentru bună purtare.
În emisiunea lui se vede însă cât de bine seamănă câinii cu oamenii. Strategiile canine ale lui Cezar sunt bune şi pentru viaţa noastră socială; aceleaşi tehnici de dominare şi manipulare.
Trist, foarte trist, ca o stradă plină de câini şi fără ciori.

Curăţenie

De multă vreme am un fel de fobie de aspirator. Când aud aspiratorul, viaţa mi se pare complet lipsită de speranţă. Foarte puţine zgomote mă deprimă mai mult.

Însă, pentru că nimeni nu ţine cont de aceste lucruri, plimbatul aspiratorului pe covor e una din responsabilităţile mele domestice; munca asta m-ar fi ucis încet şi metodic, aş fi înţepenit de depresie cu aspiratorul în mână, dacă n-ar fi existat Freddie Mercury şi clipul de la "I want to break free". Este celebră scena în care numitul, într-o ţinută lejeră, dă cu aspiratorul printr-un interior britanic.
De fiecare dată când dau drumul motorului acelei dihănii de o anosteală malefică, "I want to break free" răsună tare fie în casă, fie în mintea mea.

Când trec la alte capitole ale salubrizării domestice, schimb piesa cu "Forever not yours" a lui A-ha; pe finalul clipului apare Magne Furuholmen spălând o budă pe arca lui Noe.

Diseminare

Acesta un cuvânt pe care îl detest groaznic de mult şi în mod inexplicabil. Când îl folosesc, trebuie să fiu foarte atent să nu-l pronunţ "inseminare".
Din păcate, din când în când trebuie să mă ocup şi eu cu diseminarea informaţiilor, aşa încât am încercat să îi găsesc calităţi acestei chestii.

Diseminarea are şi o parte pozitivă; acţionează ca un filtru al informaţiei, sau alambic. De obicei informaţia îşi are originea în susul ierarhic, unde este foarte neclară, ca un fel de borhot.
Informaţia în forma cea mai clară, esenţa ei, poate fi obţinută doar de la treapta cea mai de jos a scării ierarhice. ( De multe ori persoanele aflate pe acea treaptă le au şi cu spirtoasele. )
În general, în urma diseminărilor, la subsolul ierarhiei -unde se află ţuţuroiul informaţional- nu ajunge mai nimic, ceea ce înseamnă că valoarea informaţiei era dintru început nulă.
Asta nu e chiar o problemă; de cele mai multe ori ne ocupăm vremea cu nişte nulităţi şi nimicuri, ca să ne dăm tari că existăm.

48h

Parcă începe să fie mai la modă termenul de 48 de ore decât cel de 24 de ore. Ai 48 de ore să faci nu ştiu ce; sună cumva mai generos şi mai serios decât 24. Îţi lasă timp de reflecţie, deci presupune responsabilitate în plus. 48 de ore e un termen pentru oamenii maturi.

Am remarcat pe rafturile unui magazin o grămadă de antiperspirante feminine, care garantează prospeţime timp de 48 de ore. Bănuiesc că ingredientul magic al lor este aluminiul; toate antiperspirantele acestea straşnice, din câte am constatat, conţin câte o sare de aluminiu. Poate mă înşel, chimia a fost o materie pe care am detestat-o fără regrete.
Oare ce fel de femeie nu se spală sub braţ vreme de 48 de ore, făcând necesară existenţa acestor produse? Probabil că bântuie pe la noi foarte multe cucoane de esenţă tare, alpiniste, lunetiste ori aşa ceva, care se dau sub braţ cu un antiperspirant în formă de grenadă, garantat 48.