Cizma

În vremuri de demult, în satul din Alpi numit Ampaseriaz, toți oamenii serioși aveau un singur picior și o cârjă. Cei cu două picioare erau priviți drept necopți, pierde-vară, târâie-brâu, oameni buni de nimic; drept pentru care nu puteau deține proprietăți, nici nu se puteau căsători.
Cei care doreau să intre în rândul lumii treceau pe la felcerul satului care, contra unei sume de bani, le tăia unul din picioare. Nu exista vreo preferință pentru stângul sau dreptul; dreptacii și-l tăiau de obicei pe cel stâng, iar stângacii pe cel drept. Între timp își comandau și o cârjă bună, mai meșteșugit sau mai grosolan alcătuită, după posibilitățile fiecăruia; și astfel, cu piciorul lipsă și rezemați în cârja nouă, erau ca oricare alt gospodar, bucurându-se de cuvenitul respect al celorlalți.
Un om cu un singur picior nu se putea aventura mult în afara satului, care era înconjurat de munți înalți, cu stânci și prăpăstii de netrecut; și se putea dedica astfel din plin muncii câmpului, gospodăriei și familiei.

Așa stăteau lucrurile în Ampaseriaz; și stăteau bine. Nimeni nu se plângea de nimic, viața -grea, dar cu bucurii- își urma firesc cursul; până într-o zi, când un gospodar întors cu un car de lemne din pădure istorisi, tulburat, o poveste nemaipomenită.
Pe o potecă mai neumblată umbla singur un picior; adică țopăia din loc în loc, ca și când s-ar fi plimbat pe acolo fără nicio treabă. Un picior, ca acelea pe care și le tăiaseră cu toții în tinerețe.
Privirile tuturor se întoarseră atunci spre felcerul satului, care fu pus întâia oară în încurcătură. Se știa că picioarele sunt îngropate într-un loc anume, mai la vale de sat. Oare nu le îngropase bine?
Felcerul mărturisi atunci întâia oară că găsise de multe ori gropi dezvelite, dar asta se întâmpla de multă vreme, de pe când trăiau tatăl și bunicul lui. De bună seamă că animale sălbatice, urșii sau mistreții, le-au dezgropat și le-au mâncat. Dar ce poți face împotriva fiarelor codrului? Și, mai ales, cine a mai văzut picior umblând de unul singur prin pădure?

Oamenii începuseră să nu-i dea prea multă crezare celui cu povestea piciorului. Însă, cu trecerea timpului, aceste vedenii s-au înmulțit. Iar picioarele țopăitoare veneau din ce în ce mai aproape de sat.

Într-o duminică, pe când oamenii se întorceau de la biserică, s-a întâmplat ceva de necrezut. Un picior a avut îndrăzneala să vină, șontâc-șontâc, pe strada mare a satului. Oamenii îl priveau îngroziți, iar un gospodar de ispravă i-a ars o cârjă zdravănă. Se vede că l-a durut, pentru că s-a zbătut un pic închircit, iar apoi a luat-o la goană înapoi spre pădure. Nu s-a mai întors; însă toți oamenii văzuseră ceva foarte ciudat: piciorul era încălțat într-o cizmă veche, cum nu se mai făceau de pe vremea stră-străbunicilor. Nimeni nu mai purta așa ceva și nimeni nu mai avea în casă o asemenea cizmă. Încălțări ca acelea puteau fi văzute doar în tablouri de demult.
Atunci sătenii cu un singur picior și-au dat seama, cu mare mirare, că picioarele tăiate trăiesc mai mult decât oamenii. Și, dacă lucrurile vor continua așa, picioarele vor împânzi toate locurile.

Cu mare durere, oamenii din Ampaseriaz s-au despărțit atunci de obiceiul lor străvechi. Picioarele au mai umblat multă vreme prin păduri; însă, de la un timp, nu s-au mai văzut, pentru că nici ele nu trăiesc veșnic.