Plopi bătrâni

În încheierea ”Amintirilor din copilărie” ale lui Creangă, căruța lui moș Luca se oprește sub un plop mare, întâlnind acolo o mulțime de dascăli șezând pe iarbă împreună cu părinții lor.
Comentariile literare din școală insistau asupra simbolismului plopului, copac care nu își pleacă ocrotitor ramurile, ci le îndreaptă în sus, neoferind umbră și adăpost.

Sub crengile unui plop de pe aleile orașelor nu încape, de obicei, nici măcar o căruță. Nu prea mulți orășeni au văzut însă plopi bătrâni, ca aceia în trunchiurile cărora își fac bârlog urșii, după cum povestea exploratorul rus Vladimir Arseniev. Plopul lui Creangă trebuie să fi fost așa ceva.
Cu ani în urmă am apucat să văd în viață verde plopul secular de lângă stadionul Ion Moina din Cluj; trunchiul e expus acum în Grădina Botanică.

Spre bătrânețe -sau maturitate?- plopul își pierde aparența zveltă și începe să semene cu ruda lui, salcia.
Așa e și cu vârstele oamenilor; de fapt creștem mereu, ca plopul. E greu de conceput că între 32 și 37 de ani ar putea exista o creștere comparabilă cu cea de la 2 la 7 ori de la 12 la 17 ani. Și totuși, în lumea de sub Soare, am putea admite că tocmai așa s-ar putea să stea lucrurile.
Cu trecerea timpului, devenim mai stufoși și mai greu de deslușit chiar și pentru noi înșine.

Plop de la Bănești-Dâmbovița, ro.wikipedia