Mâncăruri studențești

Când mă gândesc la aspectele culinare ale studenției, îmi primul rând îmi aduc aminte de margarină. Nu am cunoscut niciun student care să nu consume zilnic margarină; unii aveau o adevărată obsesie pentru ea. Dacă ar fi colectat cineva toată margarina existentă la un moment dat în cămin, s-ar fi putut tencui cu ea pe exterior tot căminul (cu strat mai gros de 1 mm), poate și acoperișul.
În camera noastră fiecare avea margarina lui, un calup sănătos de 500 de grame, în cutie rotundă de plastic. Deși cumpăram toți aceeași marcă, era ușor de identificat cui îi aparține fiecare margarină.

Mai jos am reprezentat margarinele noastre văzute de sus. Partea consumată din margarină este reprezentată cu negru:

În cazul meu, margarina apare în întregime albă, nu pentru că nu aș fi mâncat-o, ci pentru că o decopertam cu grijă, orizontal, păstrându-i suprafața netedă până ajungeam la fundul cutiei. Horațiu făcea o gaură în margarină, nu tocmai în mijloc; cam așa procedau majoritatea studenților, inclusiv ceilalți locatari ai camerei, care însă nu își păstrau acest aliment la vedere. Nu am mai văzut însă pe nimeni care să taie margarina ca Ruslan; el era într-adevăr un ciudat.

Margarina se mânca pe pâine. Multă pâine, multă margarină; se poate spune că nimeni nu se zgârcea. Opțional, pe margarină se putea pune zahăr. Sau vegeta (delikat); pe vremea aia nici nu auzisem de monoglutamați. Dar aceste variații erau destul de rare, în general era preferat gustul standard.

Studenții mai mâncau des cartofi prăjiți. Cine nu a mâncat cartofi prăjiți? Dar cine i-a mâncat zilnic, timp de aproape un an, ca unică masă de prânz? Am cunoscut asemenea oameni.
Am văzut și oameni care serveau -pentru cel puțin vreo săptămână- meniuri mai eterice; o cană cu ceai aromat și o felie de pâine, la prânz. Seara, altă cană cu ceai; eventual.
Alții, convinși că masa de de dimineață este cea mai importantă, dădeau gata pe la orele 7.00 un pahar mare de iaurt. În restul zilei, mai nimic.
Am auzit și despre bicarbonatul pus în mâncare pentru senzația de sațietate; probabil un ”mit”, nu cunosc pe nimeni care să fi făcut asta vreodată.

Am avut ocazia să cunosc foarte mulți studenți, de toată mâna și teapa; de fapt niciunul din ei nu era atât de sărac încât să nu poată mânca bine și sănătos din banii de acasă. Doar că a mânca sănătos nu este de obicei o prioritate a studentului, iar când te vezi deodată cu mulți bani în buzunar îți vin tot felul de alte idei de a-i cheltui.

Către sfârșitul studenției am stat în gazdă. Atunci am descoperit cât de simplu (și relativ ieftin) e să-ți faci o mâncare bună; am început să-mi fac și mâncăruri mai complicate, după rețete. Ei, și ca atâția alții mi-am dedicat mult timp acestui sport păgubos, care oferă adultului satisfacții comparabile cu ale copiilor de grădiniță care fac turnulețe din cuburi și modelează plastilină. Evident că am luat și în greutate.
După plecarea mea din cămin, pe Horațiu l-am revăzut foarte târziu; trecuse aproape un an. Era un tip înalt cât ușa, iar acum era și la fel de lat. Nu mai stătea nici el în cămin: se mutase de multă vreme în garsoniera închiriată de noua lui prietenă; relație serioasă. L-am întrebat dacă s-a apucat de gătit; a râs și m-a luat la o bere.

Dacă eu și Horațiu am fi fost mușchetari, aproape sigur el ar fi fost Porthos, iar eu Aramis. Din păcate, însă, n-am întâlnit niciodată un Athos și mai ales niciun D'Artagnan.
Privind retrospectiv la anii studenției, mi se pare -acum- că au fost ani grei. Atunci, însă, nu mi se păreau așa. Și asta e bine.