Jean de la Lune, așa își spunea un om care a locuit, pentru vreo săptămână, în spatele unui bloc din oraș, sub un tei aflat lângă un container de gunoi. Întâmplarea a făcut să mă plimb pe atunci în zona în care poposise; așa ne-am cunoscut.
Jean de la Lune era mai cunoscut sub numele de Ionică și fusese cândva profesor de franceză. Numele de ”Jean de la Lune” și-l luase -din câte mi-a zis- după cel al unui cavaler legendar; ”Ionică” era o poreclă, fără legătură cu numele lui real, pe care nu l-am aflat.
Povestea vieții lui Jean de la Lune m-a pus pe gânduri chiar și atunci, când eu însumi aveam o existență destul de bizară; face parte din acele fapte și întâmplări apăsătoare care există o dată cu noi și cărora viața și timpul nu le pot da o explicație.
Jean predase limba franceză pentru câțiva ani la un liceu destul de slab din oraș. În timpul unui an școlar -ultimul an în care avea să predea acolo- s-a transferat într-o clasă de a 10-a un elev ciudat. Despre el, Jean de la Lune a fost sigur, încă de la primele ore, că nu e un om ca toți oamenii. Mai exact, că nu are suflet. Și asta fără să fie vreun robot; era o ființă în carne și oase, dar fără suflet. Desigur, nu toți oamenii sunt convinși de existența sufletului omenesc; însă Jean de la Lune era, ca și mine dealtfel.
Elevul nu era cu mult deosebit de o marionetă mânuită de cineva; în cazul lui, de un duh care nu se întrupase în el. Ca elev, lua note între 6 și 8, avea 10 la purtare, deși chiulea și el, uneori, împreună cu ceilalți. Jean i-a trecut și el, o vreme, note în catalog. Apoi și-a dat demisia din învățământ. Nu înainte de a istorisi ceea ce credea unui coleg mai apropiat și profesorului de religie; cum era de așteptat, amândoi l-au crezut nebun și atât.
Elevul a promovat la toate disciplinele; se pare că și-a mărturisit regretul pentru dispariția profesorului de franceză. Nu a rămas la liceu și în anul următor și nimeni nu mai știe nimic de el, aproape ca și când n-ar fi existat; deși fusese nu demult printre ei, în carne și oase.
Între demisia lui Jean de la Lune și ajungerea lui pe străzi au trecut un an sau doi asupra cărora a păstrat atunci tăcerea.
De la Jean de la Lune am aflat întâia oară despre Râs, un personaj ambivalent, mai degrabă funest, despre care cunoscătorii vorbeau pe șoptite. Am povestit aici mai demult câte ceva despre el. Primul ”portret” al Râsului, cel conturat de Jean de la Lune, era și cel mai sinistru; Jean povestea lucruri care niciodată nu mi-au fost apoi confirmate de alții.
De exemplu, spunea că Râsul obișnuiește să-i omoare pe cei care fac gălăgie pe stradă noaptea, cei care strigă, urlă ori mai ales râd batjocoritor. ”Râsul iubește liniștea”, spunea Jean. Îi pedepsește groaznic pe cei care o încalcă. Doar el are dreptul să râdă în toiul nopții. Când cineva tulbura noaptea, Jean îl căina amarnic și se ruga pentru el, știind că Râsul are să-l ucidă cândva, atunci când va dori, dar nu mai târziu de iarna următoare.
În mod ciudat, Jean de la Lune îmi dădea o senzație de liniște. O liniște aproape hipnotică, pe care o cultiva pentru a se apăra de posibilele agresiuni ale celorlalți. Nu cred că Jean de la Lune ar fi putut să fie atacat de vreun răufăcător. Poate doar de ființe din altă lume, cele de care se ferea.
Jean de la Lune avea trăsături fine, nas și urechi minuscule, însă o pereche de ochi peste măsură de mari, arămii, care îl făceau să semene oarecum cu un lemurian, o maimuță primitivă din Madagascar.
Chiar îmi povestea despre o uriașă insulă necunoscută din mările calde, locuită de maimuțe străvechi și păsări uriașe, de două ori mai înalte ca struții; descriere care se potrivește Madagascarului preistoric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu