”Dacă vreodată bucătarul lăsa vreun pește zburător printre bușteni, a doua zi acesta era acoperit de opt sau zece crabi mici care ședeau pe el și se serveau singuri cu ajutorul cleștilor lor. De obicei se speriau și fugeau să se ascundă,-când veneam noi. Dar la pupă, într-o găurică din strapazan, trăia un crab domesticit, numit Johannes. Împreună cu papagalul, care era iubit de toată lumea, crabul era unul din membrii comunității de pe bord. Dacă omul de la cârmă stătea de veghe pe o zi însorită cu spatele la cabină și nu avea pe Johannes ca să-i ție de urât, se simțea cu totul părăsit în pustiul mării albastre. Pe când ceilalți crabi mici fugeau care încotro și se ocupau cu furtișagul ca orice gângănii pe un vas obișnuit, Johannes stătea semeț în pragul casei lui, cu ochii mari deschiși, așteptând schimbarea cârmaciului. Fiecare om de cart avea o firimitură de pesmet ori o bucățică de pește pentru Johannes și n-aveam decât să ne aplecăm spre gaură, ca el să apară în prag și să-și întindă labele. Lua în clești firimiturile din degetele noastre, fugea înapoi la gaura lui, se așeza în prag și înfuleca aidoma unui copil mâncăcios.”
(Thor Heyerdahl, ”Expediția Kon-Tiki”; trad. Șerban Andronescu, ed. Științifică, București, 1959)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu