sâmbătă, 29 iunie 2013

Înțeleptul






Înţeleptul
 
                             de Mateiu Caragiale
”bea voios și ospăta”


El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.

Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.

Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată;

Şi dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.


*
 
 
Cândva mi-am dorit să trăiesc asemenea înțeleptului din poemul lui Mateiu Caragiale. Acum e prea târziu; chiar și într-o viață lină nu trebuie să pierzi startul.

Îmi place să merg pe jos. Poate că mi-ar fi trebuit un cal. Deși are în spate un călăreț, calul are simțul libertății; te poartă departe, pe coclauri și spre zări. Fără un cal, de cele mai multe ori rămâi încurcat prin mărăcini ori hățișuri, fără să mai știi unde te îndrepți și ce ai lăsat în urmă.
Dar multe taine și drumuri are pădurea; iar potecile înfundate și brațele moarte ale râurilor sunt ferestre spre alte lumi, în care nu poți să calci și nici să înoți. Tocmai din acele lumi ne vine uimirea și speranța.

miercuri, 26 iunie 2013

Melc, melc ...


Când mă plimbam ieri cu Bujorel am găsit un melc. Azi, tot amândoi, am mai găsit unul. De obicei îi culeg pe cei de pe trotuar ori de la marginea carosabilului –ca să nu-i calce cineva- și îi așez în iarbă. Bujorel s-a uitat curios la ei; acum nu mai e atât de nerăbdător să îi ia în mână. Știe ce sunt; le spune ”mei”.

Le-am și cântat: ”melc, melc, codobelc”; și și-au scos cornițele. Cineva spunea că ”melc, melc, codobelc” e o incantație preistorică. Aceeași melodie o are și ”Sorcova vesela”; dacă nu ești atent le poți încurca versurile.
Iar incantația ”melc, melc, codobelc” funcționează întotdeauna, chiar dacă o spui doar în gând și fără cuvinte: melcul va ieși din găoace.

Dacă e umezeală prin vreun colț, e posibil ca în el să existe un melc. M-aș duce însă cândva în deșert, în cel mai uscat deșert de pe pământ și aș cânta ”melc, melc, codobelc”. Atunci va ieși din găoacea lui nevăzută melcul ascuns al universului nostru și se va întinde pe cer până dincolo de linia orizontului. Poate că, așa, curios din fire cum sunt melcii, mă va atinge în treacăt cu un corn, a mirare.

joi, 20 iunie 2013

Cetatea lui Vodă Costea

Despre voievodul Costea al Moldovei se cunosc puține lucruri; se poate însă ca el să fi ridicat cetatea despre care e vorba într-o ciudată poveste.

Vodă Costea se hotărâse deci să ridice o cetate de piatră pe vârful unui deal.

Voievodul împărtășea credința veche că zidurile nu vor sta în picioare și cetatea se va nărui dacă în clădire nu e închis un suflet. Însă, după ce a cugetat îndelung, Vodă Costea a poruncit ca în toate zidurile cetății, de la temelie până sus, să fie puse oale cu vin.
Bine smălțuite și ferecate, oalele aveau în ele cel mai bun vin roșu al Moldovei. Toate câte au fost aduse au fost zidite în cetate; nimeni nu a gustat din ele în afară de însuși Vodă, era poruncă strașnică, iar cine ar fi călcat-o era pedepsit cu tăierea capului.

Domnind pentru scurtă vreme, Costea Vodă nu a mai apucat să se bucure prea mult de isprava lui. Aflată cam fără rost în afara drumurilor umblate, cetatea nu a fost, vreme îndelungă, încercată de vrăjmași. În vremea lui Ștefan cel Mare, însă, pe când năvăliseră în Moldova, niște turci au înconjurat-o, gândindu-se că în acea cetate ascunsă se vor afla ceva comori. Se povestește că din zidurile lovite de tunuri a curs peste turci sânge adevărat, revărsându-se la poalele cetății. Îngroziți, turcii au luat-o la goană și nu s-au mai întors.
Cu vremea, cetatea s-a prefăcut apoi în ruină. Se spunea că tăinuiește ceva temut și nemaivăzut. La câteva veacuri după loviturile turcilor, o ceată de tâlhari i-a spart încă o data zidurile. Sângele care a țâșnit din piatră le-a ars hoților pielea și ochii; au fugit și ei, asemenea turcilor de demult, răspândind cuvântul despre acel loc blestemat.

Azi nu se mai cunosc nici urmele cetății; zidurile s-au îngropat cu totul în deal, păstrând în ele la loc neștiut, bine ferecate, oalele cu cel mai bun vin al Moldovei.

vineri, 14 iunie 2013

Principiul economic al emigrantului onest

”... Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te-ntr-o politie bogată... din ce scapă pântre degete altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate.”

(I.L. Caragiale, ”Kir Ianulea” )

politie = stat, republică, oraș; din neogrecul πολιτεία , cf. DEX

luni, 10 iunie 2013

Omul pieptănat, cu ochelari de soare

Într-una din zilele ploioase ale săptămânii trecute am citit o pagină a unui ziar prost. Eram pe o bancă, în parc, într-o oră liberă. Ziarul era pe jos, bine înmuiat în apa de pe asfalt; era un număr vechi de câțiva ani, ajuns acolo cine știe cum, al unui ziar din acelea cu multe poze și ”știri” de senzație, care se hrănește dintr-un soi de tâmpenie colectivă.

Pe pagina care rezistase la apă era o fotografie a unei victime; un bărbat de vreo 40 de ani, ucis într-o încăierare în spatele unor blocuri. Întâmplarea face să cunosc exact locul unde s-a petrecut crima; n-am fost pe acolo de multă vreme (din fericire, probabil). Omul fusese lovit în cap cu bâte de baseball; la patru ore după aceea murise din cauza comoției cerebrale. Fotografia fusese făcută cu câteva ceasuri înaintea morții; omul, îmbrăcat într-o cămașă simplă cu mâneci scurte, avea ochelari de soare. Poate pentru a-și ascunde ochii. Am mai observat că era pieptănat; cu siguranță se pieptănase înaintea pozei. Mi s-a părut că zâmbea, desigur nu din cauza situației; părea unul din acei oameni care zâmbesc atât de des, încât rămân cu gura încremenită într-un fel de rictus. La câteva ore după poză a murit,

Toată întâmplarea mi s-a părut peste măsură de atroce, stupidă și neverosimilă. Poate că nu s-a întâmplat niciodată (e tras cineva la răspundere pentru o știre falsă?); poate că așa ceva se întâmplă zilnic. Sigur e că nu mi-o pot scoate din cap. Nu mi-l pot scoate din cap pe omul pieptănat, cu ochelari de soare rotunzi, din acea cumplită poză cretină.
Când îmi apare înaintea ochilor și îi închid, peste zgomotul zilei mai aud doar răgetul papei Inocențiu al X-lea. Când mă gândesc ce s-ar putea spune despre întâmplare, nu găsesc altceva decât același răget. Atât.

marți, 4 iunie 2013

Clipire

"There sat Zamolxis with erected eyes..."

(Alexander Pope, "The Temple of Fame")

 
Dacă nu am clipi, clipa nu ar trece. Însă închidem ochii spre întuneric; avem numai priviri și trăiri care mor.
 
Regăsim mereu pe cineva , însă niciodată acel ceva care nu supraviețuiește închiderii ochilor. E mereu altceva înaintea ochilor ieșiți din întunericul deplin și care se închid înainte de îl a regăsi în altceva pe căutatul același.