Înţeleptul
”bea voios și ospăta”
El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.
Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.
Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată;
Şi dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.
*
Îmi place să merg pe jos. Poate că mi-ar fi trebuit un cal. Deși are în spate un călăreț, calul are simțul libertății; te poartă departe, pe coclauri și spre zări. Fără un cal, de cele mai multe ori rămâi încurcat prin mărăcini ori hățișuri, fără să mai știi unde te îndrepți și ce ai lăsat în urmă.
Dar multe taine și drumuri are pădurea; iar potecile înfundate și brațele moarte ale râurilor sunt ferestre spre alte lumi, în care nu poți să calci și nici să înoți. Tocmai din acele lumi ne vine uimirea și speranța.