(amintire cu Alifantis)
O înserare prăfuită peste o zi banală; sala nu prea veche, dar ponosită și un fotoliu prea strâmt, în care m-am tot luptat să îmi găsesc locul.
Pe fundal, zâmbitoare în felul ei, umbra prietenoasă a omului cu chitara îl seconda, când albastră, când roșie, când violetă. În ritmul chitarei inginerul de sunet se unduia la butoane, aducându-mi-i aminte și pe Mole și pe Ratty din ”Vântul prin sălcii”.
Emoțiile erau pure, iar sensul pe care îl aveau nu le încărca. Lumini și ape curgeau printre firele de praf. Nu știam dacă acest anotimp limpede poate fi numit ”toamnă” sau ”primăvară”. Poate că sunt totuna.
E prea puțin armonioasă lumea în care trăim; însă poate că îi lipsește doar o chitară. Și, uneori, vocea omului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu