Toamnă veche

Când începea școala, mă întorceam de la țară și picam în altă lume. Una din marile ei uimiri erau castanele care cădeau din arborii încă verzi și frunzoși; castane brun-roșcate, cu coaja netedă ca pielea fotoliilor. La țară nu era niciun copac din aceștia, pe care i-am legat pentru totdeauna de lumea orașului.

De la o vreme, nu m-am mai întors toamna de la țară, pentru că am rămas peste vară în oraș. Iar anul acesta castanele s-au copt deja pe la jumătatea lui august. Când le-am văzut, m-am întristat, ca și când toamna ar fi venit prea repede. Apoi m-am gândit că, dimpotrivă, e un semn că vremea a fost mai caldă ca altădată, iar vara va fi mai lungă. Dar toamna va veni; la fel de bolnavă ca întotdeauna.

M-am uitat la o frunză căzută: avea marginile galbene, iar mijlocul încă verde. Încă viu pentru o vreme; ce folos? Așa se moare toamna: viața se stinge pentru că se rup punțile. Țesutul mort înconjoară viul.
Acestea toate nu le simțim prea bine, pentru că avem o toamnă urbană; asfaltul e același, dacă e reparat, iar noi putem să ne fabricăm oricând, după plac, mici anotimpuri. Dar, din când în când, putem să privim o alee lungă pe care nu mai merge nimeni, pentru că nu are rost; aceea e toamna.

În încheiere acum, pentru că nu știu prea bine să scriu, nici să închei, o să ascult încă o dată un cântec popular, al tarafului Junii Mândri Căpcăuni. Poate îl știți, se numește ”Nu mai îs omu' ce-am fost".