Păpădia

Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea; nu am văzut-o de câteva zile.

Ce poate fi între un om și o păpădie? Nu știu. A fost ceva la prima vedere; m-am apropiat de ea și, temându-mă să nu dispară prea curând, i-am făcut o poză. N-a dispărut; am revăzut-o și în zilele următoare. Am trecut uneori pe acolo doar ca să văd ce mai face.
Am vrut să-i vorbesc; dar ce-aș fi putut să-i spun? și, mai ales, cum? Așa că m-am mulțumit să tac. O tăcere emoționată, ca bucuria surdo-muților.
Cred că înțelegea că sunt, într-un anume fel, mut. Nu i-a păsat prea mult de asta; ne simțeam bine împreună, atât cât stăteam. Aș putea să numesc asta prietenie.

Când am văzut-o ultima oară, era închisă; ploua și era frig. Poate că acum floarea e un glob efemer de semințe; ori poate că s-a scuturat deja.

Rădăcinile plantei au rămas, foarte probabil, în sol; poate că ne vom înțelege la fel de bine ani de-a rândul, în timpul care ne e dat. Ori poate că acea mirabilă floare e doar un fel de a-mi vorbi al plantei, o rară -și cu atât mai prețioasă- apropiere a ei de regnul uman.
Poate că viețile nu sunt atât de scurte pe cât par; însă vremea petrecută cu cineva e întotdeauna prea scurtă. Așa e viața.