Omul plictisit

Într-una din plimbările mele în pădure am dat de cineva pe care, la prima vedere, l-am crezut extraterestru. Un extraterestru de tip ”nordic”.

Era așezat pe trunchiul unui copac căzut. Trebuie să fi fost destul de înalt; așa, așezat și un pic aplecat în față, ajungea la înălțimea mea stând în picioare (cam 1,75 m). Era îmbrăcat într-un fel de trening fluorescent, verde-albăstrui. Părul, blond-cenușiu, îi atârna pe umeri, iar ochii aveau o nuanță de turcoaz. Era zvelt, dar bine făcut și lat în umeri. Nu avea barbă și îmi aducea aminte, oarecum, de un eunuc; expresia feței, de o inteligență deosebită, avea ceva nemaiîntâlnit de mine, probabil opusul cercetătorului. Prezența lui nu-mi inspira niciun fel de teamă, doar liniște și interes; acest lucru era neobișnuit, dată fiind situația. Am încercat să mă neliniștesc în vreun fel, dar nu am putut.

-Salut, ce mai faci? întrebă necunoscutul, iar glasul mi se păru că sună ca un ecou blând dintr-o încăpere metalică.
-Mă plimb un pic prin pădure, i-am răspuns. Tu?
-Sunt un om ca și tine, a spus ca și când mi-ar fi ghicit gândurile. Dar eu nu mă plimb. Nu are rost să mă plimb niciunde. Eu am venit din viitor.

Poate că așa era; poate că nu. L-am măsurat, preț de câteva clipe, din cap în picioare. Insul era oricum prea straniu pentru a fi un om ca toți oamenii.
-Vin din viitor, deci cunosc tot ce există acum. Totul, absolut totul. Nu-ți poți imagina cum este. Nici eu nu-mi puteam imagina, până când nu am venit aici și acum.

Și humanoidul zâmbi amar.
-Eram curios să văd trecutul, ca și când ar putea fi ceva nou. Dar ce poate fi nou în trecut? O dată ajuns aici, firește, mi-am dat seama că știu totul. Și nu-mi rămâne decât să aștept câteva minute de plictiseală îngrozitoare, până mă voi întoarce înapoi. Atunci, desigur, voi fi uitat iarăși totul.

-Din ce an vii? l-am întrebat.
-Nu are rost să știi asta, chiar niciun rost, îmi răspunse. E mai folositor să te uiți aici în jurul tău. Vei merge mai departe. Peste trei minute de acum îți va trece calea o pasăre; se numește Turdus viscivorus, sturz de vâsc sau brebene. Apoi, peste alte cinci minute, o să vezi un om de zăpadă. Nu o să-ți crezi ochilor, pentru că e vară, dar va fi chiar un om de zăpadă...

I-am urmat sfatul și m-am îndepărtat în pădure, fără să știu cum să-l salut. Inutil să mai adaug că am întâlnit și sturzul și omul de zăpadă. Pe cel din urmă nu l-am atins și, recunosc, l-am lăsat în urmă cât am putut de repede.
Nu știu cine a fost cel cu care am stat de vorbă. Poate că era, într-adevăr, un om venit din viitor. Însă mai degrabă a fost doar una din multele năluciri ale pădurii.