Vechii geografi și-au dat seama că, dacă mergi spre nord, diferența dintre durata nopții și cea a zilei crește, în funcție de momentul din an ziua fiind ori prea lungă, ori prea scurtă; așa încât locuitorii nordului îndepărtat sunt fie luminați de un soare care nu mai apune vreme de câteva luni, fie scufundați în bezna cimmeriană. Dimpotrivă, dacă mergi spre sud, zilele și nopțile tind să fie la fel de lungi. În sudul îndepărtat, de care s-au apropiat corăbii egiptene și feniciene, ziua și noaptea erau egale, de câte 12 ceasuri fiecare.
Mai departe spre sud, dincolo de aceste locuri, unii geografi susțineau că ziua și noaptea continuă să fie egale, însă durata lor scade mereu. Undeva, în cel mai îndepărtat tărâm al sudului, se află Seiria, un loc în care ziua și noaptea sunt tot egale, dar mai scurte decât o clipire a ochiului. Din cauza asta, acolo pare să fie mereu zi, iar imaginile pâlpâie în ochi, obosindu-i. Fiind obișnuite cu zilele foarte scurte, animalele din Seiria sunt atât de iuți, încât ochiul omenesc le vede în același timp în locuri diferite, ca pe o dungă continuă, șerpuind foarte repede, ce se scurtează la un capăt și crește la celălalt. Pentru că oamenii sunt atât de înceți față de prădătorii din Seiria, nimeni nu s-a întors viu de acolo. Cei care călătoresc spre Seiria ar trebui să fie complet înveliți în platoșe și zale; însă nimeni nu a putut îndura o asemenea îmbrăcăminte, din cauza arșiței sudului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu