sâmbătă, 27 aprilie 2013

Liliacul nevăzut

În oraș a înflorit liliacul; locuiesc într-un cartier în care aproape fiecare scară de bloc are un asemenea copăcel în față. În vremea asta din an e bine să hoinărești uneori în preajma acestor flori tainice.
E o lume nepământeană plutind vremelnic în ramurile micului arbore, care parcă stă ascuns până atunci; și florile trec, dar își lasă în fiecare meandru al timpului care vine amintirea și nelămurirea.

Într-o dimineață, mai deunăzi, am zărit -preț de o clipă- cel mai ciudat liliac înflorit. E un liliac care nu există; se află în mijlocul unui pâlc de arbori pe lângă care trec aproape în fiecare zi lucrătoare. Niciunul din ei nu e liliac.
E o interesantă iluzie optică și nu sunt singurul căruia i s-a întâmplat. Poate că, în trecerea grăbită pe lângă copaci, se vede dintr-un anumit unghi, printre trunchiuri, imaginea fugară a unui alt liliac, de la o oarecare distanță. Ori poate aveam în minte imaginea unui liliac înflorit văzut o fracțiune de secundă mai devreme și am proiectat-o pe fundal.
N-am stat să caut explicația, mai ales pentru că nu prea mai am timp. Și poate că e doar un liliac din altă lume, care se arată numai în vremea când înflorește liliacul.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

O țară pentru mașini de teren

Într-o vară, cu nu mai mult de vreo 10 ani în urmă, eu și soția mea ne îndreptam cu rucsacii în spate spre poiana unei cabane, când ne-a ajuns din urmă o mașină; un IMS vechi, la volanul căruia era un cioban. Mergea către o stână- nu departe de cabana noastră- și s-a oferit să ne ia și pe noi. Mașina ne-a hurducat creierii o vreme pe ceea ce părea să fie un drum, de-a dreptul prin bolovani mari și șuvoaie de apă, aparent fără nicio grijă din partea șoferului. Din urmă venea o altă mașină de teren, numită îndeobște ”jeep”, deși e produsă de o firmă japoneză. La un moment dat jeepul s-a dat bătut și a tras pe dreapta ”drumului”, în timp ce IMS-ul își continua netulburat traseul. Ciobanul a oprit în preajma cabanei, unde am coborât pe teren ferm; apoi i-a dat bice mai departe, urcând de-a coasta cu mașina spre stână. Am stat un timp la cabană, înainte de a ne întinde cortul, pentru că afară începuse o furtună; după vreo oră au ajuns la cabană și cei din jeep, veniți pe jos și uzi ciuciulete.

Din partea mea, nu aș construi niciun fel de drum pe care mașinile să poată merge spre cabane. Nici măcar cele de teren. Din fericire, însă, în țara noastră nimeni nu se prea obosește să construiască drumuri; nici pentru mașini, nici pentru oameni.
Dacă oamenii ar fi mașini, pot spune că în țara noastră mașinile de lux ori de Formula 1 n-au ce face decât să meargă prin hârtoape și drumuri de țară, ca Daciile 1300 ori IMS-urile. După vreo 10 ani hârșiți, toate arată cam la fel.
E o țară în care caii de curse trag alături de boi în jug, dacă nu le vine ideea să o ia la goană, în galop, spre alte meleaguri. O țară în care e bine să fii veșnic oportunist, deci să nu ajungi specialist niciodată.

O țară pentru mașini de teren, din alea adevărate, nu de fițe; mașini cu genă de tanc, conduse de ciobani veseli și netemători de furtuni.

joi, 11 aprilie 2013

Omul-minune și împăratul

Am reușit să citesc, încet, legenda lui Colapesce; fără să cunosc limba italiană și fără să apelez la traducerea automata:

”Nella sua versione più conosciuta, quella palermitana, si narra di un certo Nicola (Cola di Messina), figlio di un pescatore, soprannominato Colapesce per la sua abilità nel muoversi in acqua; di ritorno dalle sue numerose immersioni in mare si soffermava a raccontare le meraviglie viste e, talvolta, a riportare tesori. La sua fama arrivò al re di Sicilia ed imperatore Federico II di Svevia che decise di metterlo alla prova: il re e la sua corte si recarono pertanto al largo a bordo di un'imbarcazione e buttarono in acqua una coppa che venne subito recuperata da Colapesce. Il re gettò allora la sua corona in un luogo più profondo e Colapesce riuscì nuovamente nell'impresa. La terza volta il re mise alla prova Cola gettando un anello in un posto ancora più profondo ed in quell'occasione Colaspesce non riemerse più.”

( http://it.wikipedia.org/wiki/Leggenda_di_Colapesce )

Îmi dau seama că împăraților nu le plac minunile și oamenii-minune. Împărații ucid minunile.

Nu de îndată, ci încet, așa cum chinuie, în joacă, pisica un șoarece. Întind coarda până se rupe. E și asta o formă de cunoaștere.

duminică, 7 aprilie 2013

Platitudine

"Mai demult și până la Thales, ba chiar și mai departe, pământul era ca un talger, plutind pe apele fluviului Okeanos, de susținere și înconjurare. În lumea homerică, cerul era de bronz sau de fier, sprijinit pe pământ de stâlpi, și ei de bronz sau de fier.”

(Gh. Vlăduțescu, ”Thales din Milet”; Ed. Paideia, 2001)

Când am pășit întâia oară pe Podul Minciunilor din Sibiu, am strigat ”Pământul e plat!”. Pe vremea aceea eram convins că Pământul e rotund (quasi-sferic, așa ceva); tocmai spusesem o minciună clară, iar podul ar fi trebuit să se prăbușească sub picioarele mele, conform legendei. Totuși, acea bunătate de monument architectural a rămas bine înfipt, la locul lui, putând fi văzut și azi ca atare.

Atunci mi-am pus problema că Pământul ar putea într-adevăr să fie plat, fapt cunoscut de înțelepții din vechime. Nu există nicio dovadă incontestabilă pentru faptul că e rotund.
A demonstra însă că Pământul este plat e o treabă mult mai grea. Așa încât m-am gândit să cer și ajutorul cititorilor. Cine poate arăta că Pământul este plat e invitat să își expună teoria aici, când vrea. Timp este. E vorba de un exercițiu al minții și o platitudine sublimă.