Deși am prin vecinătate câteva birouri notariale, când am vreo treabă cu actele (destul de rar) prefer să merg la un notar din centru. Tarifele sunt cam la fel, omul e mai amabil, biroul mai frumos, iar când plec de acolo am o senzație mai degrabă plăcută.
Într-o iarnă, după sărbători, îmi așteptam pe-acolo rândul, așezat comod pe un scaun; lângă mine mai stăteau o femeie în vârstă, ce părea de la țară, un tânăr cu brațele tatuate și un ins cu figura greu de ținut minte, cam la vreo 40 de ani. Niciunul din noi nu putea ignora un ecran mare de tv ”plasmă” pe care se desfășura autopsia unui elefant.
Dacă vreunul din noi ar fi avut telecomanda, probabil că ar fi schimbat postul. Nu știu însă dacă era nevoie de o schimbare, pentru că urmăream cu toții autopsia elefantului, cu o privire fixă și bizară (nu mi-am putut vedea propria privire, însă presupun că semăna cu a celorlalți).
Când prin tăietura bisturiului conținutul stomacal al elefantului se revărsa pe tot ecranul, și-a făcut apariția și notarul, fredonând ceva cu un aer distrat. S-a oprit și s-a întors o clipă spre ecran; a tresărit parcă șocat și, ca un scamator, a scos de undeva din aer telecomanda, pregătindu-se să ne servească imagini mai agreabile.
Aici, însă, a întâmpinat o rezistență indignată:
-NU SCHIMBAȚI POSTUL! au izbucnit tânărul și celălalt personaj.
LASĂ ACOLO! glăsui și femeia. ”Lăsați-l așa”, m-am pomenit că zic și eu.
Notarul s-a mai uitat o dată la ecran, a ridicat din umeri și s-a dus mai departe, fredonând aceeași melodie. La puțină vreme după asta, m-a chemat în birou și mi-a dat actele pentru care venisem.
Când am plecat, tovarășii mei de așteptare priveau în direcții divergente; emisiunea cu elefantul se terminase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu