Fantoma din parc

Câteodată mă plimb cu băiatul meu într-un loc mai puțin umblat din parc. Nu e izolat, nici neprimitor; oamenii, însă, trec pe lângă el fără să se oprească prea mult.
Noi ne jucăm -de obicei singuri- în jurul băncilor și copacilor, iar vara batem și mingea.

Pe la ceasurile amiezii ne învârteam fără griji pe-acolo, când, deodată, am avut acea senzație fugară că sunt privit și am întors capul spre băiat. Atunci, la o oarecare distanță de el, mi s-a părut că văd, pentru o clipă abia trecută, silueta unei bătrâne gârbovite, acoperită cu un pardesiu bej și întoarsă cu spatele. Părea că tocmai s-a ridicat de pe o bancă și se duce în altă parte, făcându-ne loc; ca un om stânjenit, care se retrage singur în vreun ungher.


Când te plimbi printr-o pădure, de obicei nu vezi prea multe animale, pentru că ele -chiar și cele mari și puternice- fug de întâlnirea cu omul; mă gândesc că așa e și cu fantomele, cele mai multe din ele ne evită. Chiar și când reușim să le surprindem cumva, sunt inofesive și se îndepărtează cât pot de repede, ca o căprioară care dispare în desiș. Doar rareori ne înfruntă, așa cum -câteodată- vreun urs atacă pe la munte turiștii.

O să ne întoarcem acolo, desigur. Fantoma din parc nu a fost mai neliniștitoare decât o iluzie optică. E un loc frumos, în care merită să zâmbesc într-o zi cu soare; rostind în gând, creștinește, o rugăciune.