Părăsit am fost aici să visez,
pentru setea-mi având doar lumină.
Cutreierând potecile sărace, printre
stejari sobri odihnindu-și umbra;
verde al ochilor
și verde ascuns.
Mă trezesc fără durere,
trăiesc fără durere;
doar cu implicita
inerție a finitului.
Aceste versuri fac parte dintr-o poezie numită ”Pădurile verii”; am scris-o în 2007. Citindu-le acum, îmi dau seama că eram mai tânăr; cu șapte ani mai tânăr. Ca dintr-o altă eră geologică.
Era mai tânără și lumea; oameni dragi mie încă trăiau pe pământ, iar alți oameni dragi -cu toate că și pe atunci, într-un fel, îi cunoșteam- nu se născuseră încă. Era vară.
Care om trecut de o anumită vârstă (să zicem 30 de ani? :) ) nu și-ar dori să fie cu șapte ani mai tânăr? Vă mai aduceți aminte?
Ați pune în fața cititorilor posibili câteva rânduri scrise acum șapte ani? Da, e un fel de ”leapșă”; deocamdată mă adresez celor doi cititori știuți, Bleu_ineffable și Gabriel. Și altora, dacă vor.
Sigur, o sa caut prin arhiva din calculator pagini din jurnalul meu de pe forumul Locomania, defunctul forum Locomania. Daca gasesc voi accepta aceasta leapsa si voi publica pe blog texte chiar mai vechi de 7 ani.
RăspundețiȘtergerePoezia ta de acum 7 ani e mai buna ca multe din textele din prezent.
Ei, nu știu dacă e mai bună. Nici tu nu prea ai cum să știi, pentru că nu e poezia întreagă, ci doar un mic fragment din ea.
ȘtergereE filozofica, asa, gen Blaga :)
RăspundețiȘtergereAm gasit un mic jurnal de calatorie. Am sa-l public zilele urmatoare. Este din 2007...deci chiar de acum 7 ani, asa cum ai cerut.
Poezii mai multe am pe blogul Al Phagora. Aici sunt mai prozaic.
RăspundețiȘtergereDar parcă ți-am zis ce părere am despre cititorul din tine :)
Călătorind cu șapte ani înapoi regăsești și o dimensiune ignorată, o lume pe care ai lăsat-o în urmă, dar și-a continuat viața până azi. E ca și când ai merge în sus pe trunchiul unui copac; lași în urmă o ramură care continuă să crească o dată cu axul central. Cel care ai fost încă trăiește.