( poveste pentru ultimele ore ale anului )
Uneori, dacă nu întotdeauna, timpul e o melodie sau un ritm. Din vidul, din pierderea infinită dintre două sunete răzbate uneori până la mine o viziune: un om îmbrăcat în crocodil, sau poate un om-crocodil, care dansează în ritmul ascuns al timpului; biped și legănându-și coada. În jurul lui nu e nimic; pare că dansul omului-crocodil e lumea însăși, cu toate formele ei, sau asta vrea să-mi spună. Câteodată omul-crocodil mai scoate și el sunete; un hârâit înfundat, de crocodil, care amuțește clipa, poate ca o amintire a morții.
Nu am văzut niciodată chipul omului-crocodil; cred că e chipul meu. Doar o mască, poate.
marți, 30 decembrie 2014
luni, 29 decembrie 2014
Viața la 60 de ani
Cu câteva zile în urmă s-au încheiat alegerile la care cititorii erau invitați să aprecieze vârsta semnatarului acestor rânduri. S-au exprimat 15 voturi valabile; din cei 15 cititori, 12 (adică 80%) sunt de părere că am peste 60 de ani. Tot așa crede și google, habar nu am de ce.
Când, la încheierea votului, am aruncat o privire în poll, mi-am adus aminte o poezioară pe care am compus-o cu multă vreme în urmă:
Fructe de mare
Un sultan
stă în ocean
și atunci când nu-l vedem
se desfată în harem,
cu-o sirenă
și-o balenă,
o meduză
cu ventuză,
o delfină
și-o rechină.
Dar o caracatiță
stă numai la cratiță,
ca să aibă fiecare
din belșug fructe de mare.
Nu știu ce mecanisme psihologice au stat la baza acestei aduceri aminte. Aș vrea totuși să vă gândiți la mine ca la un fel de opus al acestui sultan depravat. Sunt o persoană modestă și responsabilă, un stâlpușor al societății; am concepții democratice. Mi se pare foarte nedrept ca acea caracatiță să stea numai la cratiță. Și mă întreb cum se descurcă sultanul în ocean; eu nu știu nici măcar să înot.
Cum e viața la 60 de ani? probabil că frumoasă. Mi se pare că perioada cea mai grea din viața omului e de obicei cea cuprinsă între 50-60 de ani, vârstă pe care nu mi-a atribuit-o nimeni. La 60 de ani, cred că ai trecut un anume hop și ești mai relaxat.
Probabil că am deja acest sentiment de relaxare. Când mă plimb cu fiu-meu, câteodată îl strig, mai ales când face vreo prostie, ”Nepoaaateeee!”.
Când, la încheierea votului, am aruncat o privire în poll, mi-am adus aminte o poezioară pe care am compus-o cu multă vreme în urmă:
Fructe de mare
Un sultan
stă în ocean
și atunci când nu-l vedem
se desfată în harem,
cu-o sirenă
și-o balenă,
o meduză
cu ventuză,
o delfină
și-o rechină.
Dar o caracatiță
stă numai la cratiță,
ca să aibă fiecare
din belșug fructe de mare.
Nu știu ce mecanisme psihologice au stat la baza acestei aduceri aminte. Aș vrea totuși să vă gândiți la mine ca la un fel de opus al acestui sultan depravat. Sunt o persoană modestă și responsabilă, un stâlpușor al societății; am concepții democratice. Mi se pare foarte nedrept ca acea caracatiță să stea numai la cratiță. Și mă întreb cum se descurcă sultanul în ocean; eu nu știu nici măcar să înot.
Cum e viața la 60 de ani? probabil că frumoasă. Mi se pare că perioada cea mai grea din viața omului e de obicei cea cuprinsă între 50-60 de ani, vârstă pe care nu mi-a atribuit-o nimeni. La 60 de ani, cred că ai trecut un anume hop și ești mai relaxat.
Probabil că am deja acest sentiment de relaxare. Când mă plimb cu fiu-meu, câteodată îl strig, mai ales când face vreo prostie, ”Nepoaaateeee!”.
marți, 9 decembrie 2014
Dor de televizor
Am ajuns la concluzia că mi-e dor de televizor. Era ceva care făcea parte din viața mea, din ritualul zilnic; și nu mai e așa de multă vreme.
Mi-ar plăcea un post tv ”generalist”, ca TVR-ul de pe vremuri, din anii 90, la început. Ceva care să mă facă să nu schimb canalul. Mi-e dor de Albumul duminical. Aș vrea să mai văd o scenetă, cascadorii râsului, să mă uit la știri și apoi la un film, toate pe același post. Nu mai vreau să schimb canale, nu am timp, nici forță psihică pentru asta; dacă nu îmi place ce văd, îl închid și gata.
S-ar putea spune că acum oferta e mai variată și am de unde alege. Nu e deloc așa.
În plus, e ca și când m-aș întoarce obosit de la serviciu și ar trebui să îmi gătesc singur ciorba; poate nu am chef de asta, poate aș vrea să găsesc o ciorbă gata făcută, un amestec plăcut de ingrediente. Nici măcar nu poți să îți faci o ”ciorbă” cumsecade din grila tv, pentru că de obicei dai doar de una-două emisiuni de calitate, de care probabil nu ai chef în acel moment. Pentru o ciorbă cât de cât bună ai nevoie de internet. Locul în care oamenii se conectează la singurătate.
Mi-ar plăcea un post tv ”generalist”, ca TVR-ul de pe vremuri, din anii 90, la început. Ceva care să mă facă să nu schimb canalul. Mi-e dor de Albumul duminical. Aș vrea să mai văd o scenetă, cascadorii râsului, să mă uit la știri și apoi la un film, toate pe același post. Nu mai vreau să schimb canale, nu am timp, nici forță psihică pentru asta; dacă nu îmi place ce văd, îl închid și gata.
S-ar putea spune că acum oferta e mai variată și am de unde alege. Nu e deloc așa.
În plus, e ca și când m-aș întoarce obosit de la serviciu și ar trebui să îmi gătesc singur ciorba; poate nu am chef de asta, poate aș vrea să găsesc o ciorbă gata făcută, un amestec plăcut de ingrediente. Nici măcar nu poți să îți faci o ”ciorbă” cumsecade din grila tv, pentru că de obicei dai doar de una-două emisiuni de calitate, de care probabil nu ai chef în acel moment. Pentru o ciorbă cât de cât bună ai nevoie de internet. Locul în care oamenii se conectează la singurătate.
marți, 2 decembrie 2014
1 Decembrie
Cel mai frumos moment de Ziua Națională mi-a fost oferit de Bujorel:
”U'te ce păjitură!!! Parcă e la mulți ani!”
(era o chestie cu lumini festive pe bulevard)
”U'te ce păjitură!!! Parcă e la mulți ani!”
(era o chestie cu lumini festive pe bulevard)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)