Sultanul și concertul rock

În momentul de față cred că nu m-aș duce la niciun concert rock. Am mai multe motive suficiente pentru aceasta. Am oroare de masificare. Biletul este scump, de banii ăia îmi cumpăr toată discografia formației; unde mai pui că se aud mai bine pe disc decât în concert. Ți se pune o ștampilă pe mână. În realitate nu auzi deloc ce cântă ăia, ci o redare analogică (sau digitală?) din niște boxe. Și ar mai fi multe motive.
Unul din ele e acela că niciun sultan nu s-ar fi dus la un concert rock.

Mi-ar părea bine să mai existe pe undeva un sultan adevărat, un om care să aibă șansa reală de a fi fericit în timpul vieții. Sultanul e un om care se apropie întrucâtva de condiția lui Adam în Paradis: înconjurat de tot felul de pomi cu fructe din care poate culege orice prin simpla dorință. Sultanul se odihnește în inima unei flori și se spală pe chip cu roua dimineții.
În reprezentările populare, sultanul are întotdeauna un harem. Însă acel sultan adevărat pe care-l văd eu este un sublim monogam; haremul îi e constituit din miile de ipostaze ale sufletului-pereche.

Puterea sultanului pe pământ este deplină; din cauza asta nu s-ar duce la niciun concert. La un semn subtil din degetul mic, i-ar fi adusă pe tavă orice trupă rock, poate cu tot cu morți.
Probabil că sultanul ar asculta rock într-o după amiază plictisitoare din deșert. Pe urmă ar pune să li se taie capetele tuturor membrilor trupei și să li se lipească la loc.