Singurătatea (1)

La un an după terminarea facultății am moștenit în mod neașteptat o sumă importantă de bani, din partea unui unchi care decedase în străinătate. Nu îl cunoșteam prea bine; de fapt, la ultima noastră întâlnire aveam doar cinci ani. Următoarea știre despre el a fost că murise.

Mi-am cumpărat atunci, aproape pe loc, o garsonieră bine utilată în orașul vecin, unde aveam de puțină vreme și un ”job” mizer; astfel urma să locuiesc nici prea departe, nici prea aproape de ai mei. Banii rămași reprezentau încă o sumă foarte mare (pentru mine, cel puțin); un om singur ar fi putut supraviețui -ce-i drept, în condiții modeste- doar din dobânda lunară. Exact asta m-am decis atunci și eu să fac; am renunțat la slujbă, ca să trăiesc cu pâine și cartofi prăjiți, dar fără să lucrez. Le-am spus alor mei că, pentru măcar încă vreo doi-trei ani, vreau să studiez și să scriu. Probabil că majoritatea oamenilor ar fi de acord că, în timpul petrecut acolo, nu am studiat și nu am scris nimic.
Cu banii m-am descurcat totuși greu, datorită cheltuielilor neprevăzute legate de sănătate și problemele stomatologice; însă, mai degrabă decât să încerc să câștig bani în plus, m-am obișnuit să trăiesc cu mai puțin.

În orașul în care locuiam nu cunoșteam pe nimeni; și m-am străduit ca lucrurile să rămână așa. Apropierea de oameni creează datorii, pe care -mai devreme sau mai târziu- va trebui să le plătești, cel puțin cu pierderea durabilă a unei libertăți.
Singurele mele datorii apăreau câteodată -mai mult din neglijență- pe la taxele comune. Îmi salutam vecinii -cunoscuți din vedere-, dar nu am știut niciodată cum îi cheamă. Ca să nu par prea dubios pentru că nu aveam nicio ocupație vizibilă, i-am spus șefului de scară că ”lucrez pe internet”; nu știu dacă asta a domolit sau a exacerbat suspiciunile. Încercam să îmi evit, pe cât posibil, vecinii; după o vreme m-am integrat, probabil, în peisaj și nimeni nu m-a mai întrebat nimic.
În mare parte a timpului mă plimbam prin oraș ori pe la marginea lui, având grijă să intru cât mai puțin în vorbă cu oamenii; după cel mult o lună în care bântuiam unul din cartiere, mă mutam în altul. În hoinăreala zilnică puteam cheltui cel mult banii de două cafele și un ziar. Evitam, pe cât posibil, ”nelipsiții” locurilor -cei care își păzeau ograda asemeni câinilor- și căutam fie să fiu singur, fie să mă amestec printre oameni; deseori mergeam ca și ei într-o direcție, cu un aer preocupat, pentru ca apoi să trec strada, să stau puțin prefăcându-mă că vorbesc la telefon și să mă amestec apoi în alt curent uman. Uneori îmi puneam rapid o șapcă și niște ochelari, pentru a fi puțin diferit de cel care fusesem adineauri. În felul acesta puteam petrece ore întregi de-a lungul unei singure străzi intens circulate.
Mai luam și drumul pădurii; aici, pentru ca plimbările mele dese să nu trezească bănuieli, mă prefăceam că fac ”jogging” sau, alteori, purtam cu mine un impozant aparat foto, cu trepied. Nu am făcut cu el nicio poză.
Intram și în conversații cu ”localnicii”, mă opream uneori la o bere cu vreun necunoscut pe care mă străduiam apoi să nu-l mai reîntâlnesc. Tratam femeile ca pe o altă specie; interacțiunea cu ele putea genera mai multe complicații decât eram dispus să accept.
Din acea perioadă datează și începuturile activității mele pe net, sub diverse pseudonime. Probabil că internetul m-a ajutat să nu mă izolez complet de oameni, să nu ajung să îi evit -sub diverse măști- ca pe o colonie de animale primejdioase în mijlocul cărora m-am cuibărit.

La un moment dat mi-am dat seama că nu sunt nimic altceva decât un prizonier; nu doar un prizonier în lumea pe care mi-am creat-o, ci și un prizonier fizic în orașul în care locuiam.
Privisem munții din depărtare și mi-am dat seama cât de greu e să ajung la ei; cu banii de care dispuneam lunar nu puteam să-mi cumpăr un rucsac, provizii ori măcar bilet de tren.
Spațiul îmi era dureros de limitat; dar timpul nu. Și m-am decis să mă bucur în continuare de el, uneori stând închis cu zilele în hruba mea, mai ales în lunile de iarnă.
Am avut nostalgia acelor munți, care atunci mi se păreau greu de atins ca și capătul mării; de la distanță, însă, i-am văzut uneori așa cum sunt, cu balauri, zâne și stihii, cu geografia lor ascunsă și intangibilă. Sunt lucruri frumoase despre care, chiar dacă mi le-aș aduce aminte, mi-ar fi greu să vorbesc acum.


Cel mai dificil -și fără îndoială dureros- îmi era când mă întorceam acasă la ai mei, în unele weekenduri. Povesteam despre lucruri pe care le-aș fi studiat, o lucrare în curs, colaborări intense cu doi sau trei savanți în domeniu și timpul liber petrecut în compania unor prieteni inventați.
O anume răceală grea și fără cuvinte s-a instalat în cele din urmă între mine și ai mei, care au renunțat să mă mai întrebe ce mai fac și cu ce mă ocup.

Însă, după aproape doi ani de singurătate în garsoniera mea, unor rude pe care nu le știam decât din auzite le-a venit ideea să conteste testamentul unchiului; în mod sigur erau tot atât de apropiate de el ca și mine, dar acum aveau -pe bună dreptate- mare nevoie de banii lui; era vorba de o boală și o operație în străinătate.
Le-am cedat cu dragă inimă totul, bineînțeles și valoarea garsonierei care, între timp, crescuse semnificativ; totuși, au insistat să rămân cu circa două mii de euro.

Așa s-au încheiat acele vremuri ciudate, în urma cărora am redevenit un om ”normal”, ca toți oamenii, măcar ca majoritatea lor, dacă nu cumva mă înșel. Am credința că moștenirea unchiului necunoscut și-a împlinit menirea exact în modul pe care el și l-a dorit.

Am numit această mică istorisire ”Singurătatea (1)”; dacă vor urma și altele, (2) și (3) de exemplu, vor povesti întâmplări din timpul acelor aproape doi ani de singurătate. Nu voi mai reaminti cadrul în care au avut loc; el este descris aici.