Într-una din zilele ploioase ale săptămânii trecute am citit o pagină a unui ziar prost. Eram pe o bancă, în parc, într-o oră liberă. Ziarul era pe jos, bine înmuiat în apa de pe asfalt; era un număr vechi de câțiva ani, ajuns acolo cine știe cum, al unui ziar din acelea cu multe poze și ”știri” de senzație, care se hrănește dintr-un soi de tâmpenie colectivă.
Pe pagina care rezistase la apă era o fotografie a unei victime; un bărbat de vreo 40 de ani, ucis într-o încăierare în spatele unor blocuri. Întâmplarea face să cunosc exact locul unde s-a petrecut crima; n-am fost pe acolo de multă vreme (din fericire, probabil). Omul fusese lovit în cap cu bâte de baseball; la patru ore după aceea murise din cauza comoției cerebrale. Fotografia fusese făcută cu câteva ceasuri înaintea morții; omul, îmbrăcat într-o cămașă simplă cu mâneci scurte, avea ochelari de soare. Poate pentru a-și ascunde ochii. Am mai observat că era pieptănat; cu siguranță se pieptănase înaintea pozei. Mi s-a părut că zâmbea, desigur nu din cauza situației; părea unul din acei oameni care zâmbesc atât de des, încât rămân cu gura încremenită într-un fel de rictus. La câteva ore după poză a murit,
Toată întâmplarea mi s-a părut peste măsură de atroce, stupidă și neverosimilă. Poate că nu s-a întâmplat niciodată (e tras cineva la răspundere pentru o știre falsă?); poate că așa ceva se întâmplă zilnic. Sigur e că nu mi-o pot scoate din cap. Nu mi-l pot scoate din cap pe omul pieptănat, cu ochelari de soare rotunzi, din acea cumplită poză cretină.
Când îmi apare înaintea ochilor și îi închid, peste zgomotul zilei mai aud doar răgetul papei Inocențiu al X-lea. Când mă gândesc ce s-ar putea spune despre întâmplare, nu găsesc altceva decât același răget. Atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu