Satirul

Sculptorul Constantius avea o familie numeroasă; în fiecare dimineață mergea devreme fie la lucru, fie să-și găsească ceva de lucru, în acele zile din ce în ce mai nefericite ale Romei.

Într-o dimineață, însă, când să iasă pe ușa casei în care locuiau mai multe familii, se trezi tras de mânecă de vecinul său Macrinus; un om și mai sărman și nenorocit, care mătura strada în schimbul mâncării de zi cu zi.
Macrinus venise să se plângă; în ziua trecută Antonius și Quirina, copiii neastâmpărați ai lui Constantius, îi răsturnaseră în drum roaba cu gunoaie. Mai mult, Antonius a tras cu praștia și i-a spart un prețios vas de sticlă, căpătat de undeva. Oare cum l-ar putea despăgubi Constantius?
Sculptorul îl privi îndelung; era ceva ciudat, apăsător în înfățișarea pocită și rugătoare a vecinului. Scoase din sân un denar de argint -mult mai mult decât bănuia că face paguba-, îl dădu lui Macrinus și se grăbi spre lucru. Avea de terminat un detaliu al unui basorelief înfățișându-l pe zeul Bachus cu suita, pentru un senator roman.

Când lovi ușor cu dalta în marmură, dând formă chipului unui satir, Constantius își aduse aminte expresia de pe chipul lui Macrinus. Cel puțin la fel de ciudat ieși din daltă și chipul satirului; strâmb și tâmp, atrăgând însă inexplicabil privirea, cu o viclenie ascunsă.


În zilele următoare, senatorul își chemă tovarășii de petrecere la un banchet, arătându-le și ultima operă a lui Constantius.
Câțiva din ei, care făceau parte din suita imperială, își dădură cu părerea că un anume satir din basorelief seamănă prea bine cu însuși împăratul Commodus în zilele lui proaste. Sau în zilele bune, glumi senatorul. Nimeni din cei prezenți nu-l iubea prea mult pe Commodus, însă chipul cioplit de Constantius în acea zi părea să-i stârnească împotriva lui mai mult decât orice altceva.

După nici trei zile, cezarul Commodus fu ucis într-un complot. Bucuros de întâmplare și prea scârbit de chipul satirului, senatorul puse să fie nimicit și acesta.
Între timp, Antonius și Quirina, copiii lui Constantius, fuseseră aspru pedepsiți de părintele lor. Însă moartea lui Commodus parcă îl înveseli un pic și pe el.

De-a dreptul vesel era și Macrinus cel sărman. Adevărul este că nu era prea sărman, putea fi socotit chiar printre bogații vremii, doar că își ascundea cu mare grijă averea.
Cu puțin timp în urmă, pusese un pariu cu tovarășii de pahar, pe un denar de argint; anume că, în mai puțin de o săptămână, îl va ucide chiar pe cezarul Commodus.
”Oriunde ai fi, dacă privești cu grijă în jur, găsești capătul unei pârghii cu care poți răsturna lumea”, spunea uneori Macrinus.
Tovarășii lui Macrinus n-au putut fi însă convinși că tocmai el îl ucisese pe Commodus și nu i-au dat niciodată cuvenitul denar.