Era în 15 septembrie sau o dată apropiată. Începuseră școlile, iar pe la amiază, pentru a celebra cum se cuvine evenimentul, elevi de liceu umpluseră barul în care îmi sorbeam liniștit cafeaua de la ora 13.
De obicei, foarte puțini oameni se așează lângă mine într-un bar, pe o bancă ori în autobuz; însă acum barul era plin, singurul scaun liber fiind cel din fața mea. N-au trecut nici cinci minute de când mă așezasem și un nou venit s-a instalat pe el, după ce mi-a cerut, ceremonios, voie.
Părea să aibă între 40 și 50 de ani și era îmbrăcat într-un costum maroniu, cu cravată și un pardesiu deasupra; și-a așezat pe marginea mesei pălăria cu boruri largi și geanta de piele neagră, voluminoasă și cam ponosită.
S-a prezentat și, cu ocazia aceasta, mi-am spus și eu numele, cu o senzație ciudată, pentru că, deși nu îl păstram secret, nu mi-l mai rostisem de multă vreme. Fusese la școala de cartier unde învăța fiul său, la festivitatea de deschidere a anului școlar. Era șomer și în căutare de lucru. I-am spus -ca și altora- că eu ”lucrez pe internet”; a zâmbit glacial și a schimbat subiectul.
Am început să vorbim despre școala și elevii de azi.
”Mă bucur că acum se face religie în școală”, mi-a spus. ”Pe vremea mea s-au predat numai idioțenii ateiste.”
L-am întrebat ce religie are; mi-a răspuns că este creștin. Din spusele lui, omul frecventa destul de des toate bisericile creștine din oraș; mergea la ortodocși, catolici, greco-catolici, reformați lutherani și calvini, neoprotestanți de toate felurile.
I-am atras atunci atenția că bisericile nu sunt în acord asupra multor învățături de credință.
”Acestea sunt lucruri pe care și așa nu le pricep. Nu sunt chiar atât de inteligent”, mi-a răspuns el.
Am mai continuat să vorbim o vreme; privindu-l mai atent, oricine putea rămâne surprins de aerul lui straniu, răzbătând parcă din alte vremuri. Era îmbrăcat corect și aproape distins în gesturi, dar putea fi foarte bine din secolul al XIX-lea.
M-am gândit atunci și la ideea -care i se părea atât de firească- de a evita acele părți din religie pe care ”nu le pricepe”; era ca și când nu ai încerca să avansezi deloc pe verticală, explorând în schimb cu înverșunare toate drumurile quasi-orizontale. Nu părea deloc comod, era sobru și ferm, un om care își urmează deciziile până la capăt, însă doar în costumul lui vechi, dar impecabil, cu geanta într-o mână și umbrela în alta, fiind convins că va găsi așa și o cale onorabilă spre piscurile Himalayei.
Sper că în acele zile și-a găsit ceva de lucru, dacă asta căuta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu