Brazilia

Am urmărit cândva un documentar despre recoltarea trestiei de zahăr în Brazilia. O muncă manuală, dacă nu punem la socoteală și maceta. Prima data se incendiază lanul de trestie, ca dispară frunzele tăioase; apoi, cât vezi cu ochii, sunt numai tulpini de trestie care trebuie lovite -pac!- cu maceta, fix la nivelul solului, pentru că acolo se concentrează mai mult zahăr. Pentru această operațiune, mi se pare că maceta are o formă ciudată, inadecvată; eu aș folosi un cosor, o coasă ori o sapă. Dar probabil că brazilienii știu mai bine. Poate că trebuie să lovești tare, cum dădea Greuceanu cu paloșul.
Și greuceni bruneți, veseli în felul lor și bine copți la soarele tropical, loveau cu macetele în trestia de zahăr și o stivuiau în remorci.
Ce se întâmpla apoi cu trestia nu cadra cu imaginile anterioare; era prelucrată într-un soi de combinat ultra-modern, computerizat și robotizat, fiind transformată în combustibil pentru mașini. O doamnă în halat alb privea cu interes produsul finit dintr-o eprubetă. Ordem e progresso.

Cafeaua e un minunat stimulent pentru munca fizică; fără ea muncitorii din zonele îndepărtate ale Braziliei nu s-ar descurca în viața de zi cu zi. Tăietorii de trestie beau și ei cafea, cu siguranță mai bună decât a mea, care e produsă în Vietnam. Când mă duceam la cules și tăiat de porumb, beam și eu cafele tari la răsăritul soarelui.

Brazilia, acolo unde ești abrutizat de către infinit; și nu e nimic mai firesc decât asta.
Amazonia, curgând leneș spre ocean, mai încet decât coboară seva din frunze; mai vastă, mai tainică și mai vie ca mintea omenească. De cealaltă parte, cei care aduc praful; plantații și muncă obstinată, ca o transă. Oameni bizari și atavici, asemenea creaturilor necunoscute ale pădurii.