Când mă întorc obosit -și mai ales dezgustat- acasă, aș vrea ca nevastă-mea să îmi cânte la chitară. Chitara clasică răsună precum însăși fibra vieții; când o ascult, simt că mi se reface ADN-ul. Din păcate, însă, nu știu să cânt la chitară, iar nevastă-mea nu vrea. Dacă se întâmplă să îl aud și pe vecin cântând la pian -detest acest instrument-, începe să îmi pară rău că nu fumez. Lucrurile pe care mi le doresc sunt un lux care a dispărut probabil de pe vremea sultanilor.
Când îi facem băiță lui Bujorel, băiatul nostru, îi aduc mereu o jucărie; o rățușcă, o cană de plastic, un peștișor sau o bărcuță. În fiecare seară jucăria se schimbă, iar surpriza și bucuria sunt garantate aproape întotdeauna.
Țin minte că și eu aveam un vaporaș pe care îl transformam ocazional în submarin. Mie, însă, nu mi-a mai dat nimeni o jucărie, de foarte multă vreme. Aș putea să-mi cumpăr singur jucării, dar nu e același lucru. Mă bucur când Bujorel îmi împrumută, din când în când, câte o mașinuță.
Noaptea, pe la ora 2 sau 3, mi-ar plăcea să ies pe balcon, să privesc orașul și stelele și să beau un whisky sau un coniac cu gheață. La ora aceea însă, dacă nu am nimic de făcut, de obicei dorm dus; și mai și sforăi, ca un sorb, o pâlnie care aspiră în neant resturile plutitoare ale universului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu