Frunza ca un câine

Mă întorceam acasă, pe drumul obișnuit. În noaptea asta a dat înghețul.

Despre vară și iarnă se poate spune că ”pleacă”, ”se duc”, atunci când fac loc unui nou anotimp. Primăvara și toamna, însă, doar ”vin”; nu cred că pleacă nicăieri o dată cu venirea anotimpului următor.
Pe asfalt mai zăbovesc încă frunze veștede și înghețate; când am trecut pe lângă una din ele, s-a ridicat brusc, parcă în joacă și a început să mă urmărească. A mers pe lângă mine vreo sută de metri, fără să bată vântul și fără ca eu să o antrenez în mișcare. Mă urma așa cum, de multe ori, un câine merge agale după un om care nu îi e neapărat stăpân. Poate că, atunci când își pierd viața vegetală, frunzele capătă una animală. Era o frunză-câine.

A mers pe lângă mine până când am traversat o străduță mică; nu se vedea nicio mașină în jur, dar frunza s-a oprit la marginea bordurii. Nu înțeleg de ce; nu îmi prea plac câinii și nu mă pricep la psihologia canină. Era însă un câine de treabă și am petrecut clipe plăcute împreună. Poate îl voi regăsi pe stradă, poate nu.