Probabil că pentru mine pianul a avut dintotdeauna ceva solemn, distant și mortuar; cutia pianului mi se pare și acum că seamană cu un sicriu. Bănuiesc că în el se află un cadavru, dar nu al unui om, ci mai degrabă al unei ființe umanoide fabuloase. E un geniu mort al pianului, legat pe vecie de cutia în care odihnește, emanând mereu dincolo de lemn prezența lui fixă.
Ceva mai veselă mi se pare chitara; deseori mi-am băgat mâna în cutia ei, așteptându-mă să fiu mușcat de un rozător necunoscut, sprinten și asemănător unei veverițe.
În cutia viorii mi se pare că viețuiește o pasăre cântătoare, trezită din somn de mișcarea arcușului pe coardă; uneori iese din cutie și stă pe capătul arcușului, atât de mică încât doar violonistul o vede și-i aude trilul.
În instrumentele de suflat s-ar putea să fie colăcit un șarpe; îmi imaginez cum iese pe un capăt al unui tub și se prelinge înapoi pe altul.
Cea mai angoasantă este harfa, care aparent nu are cutie; poți să vezi printre corzile ei. Însă când cineva cântă la ea, îmi dau seama că harfa are cutie și eu însumi sunt înăuntru, închis într-o lume vibrantă și finită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu