Melc, melc ...

Când mă plimbam ieri cu Bujorel am găsit un melc. Azi, tot amândoi, am mai găsit unul. De obicei îi culeg pe cei de pe trotuar ori de la marginea carosabilului –ca să nu-i calce cineva- și îi așez în iarbă. Bujorel s-a uitat curios la ei; acum nu mai e atât de nerăbdător să îi ia în mână. Știe ce sunt; le spune ”mei”.

Le-am și cântat: ”melc, melc, codobelc”; și și-au scos cornițele. Cineva spunea că ”melc, melc, codobelc” e o incantație preistorică. Aceeași melodie o are și ”Sorcova vesela”; dacă nu ești atent le poți încurca versurile.
Iar incantația ”melc, melc, codobelc” funcționează întotdeauna, chiar dacă o spui doar în gând și fără cuvinte: melcul va ieși din găoace.

Dacă e umezeală prin vreun colț, e posibil ca în el să existe un melc. M-aș duce însă cândva în deșert, în cel mai uscat deșert de pe pământ și aș cânta ”melc, melc, codobelc”. Atunci va ieși din găoacea lui nevăzută melcul ascuns al universului nostru și se va întinde pe cer până dincolo de linia orizontului. Poate că, așa, curios din fire cum sunt melcii, mă va atinge în treacăt cu un corn, a mirare.