Oaia bătrână

”io nu joc că mi-s bătrână,
c-am umblat prea mult la stână”

(dintr-un colind din Maramureș)


Într-o dimineață de vară, pe la răsăritul soarelui, au venit la bunicul doi ciobani cu o oaie în căruță. I-o aduseseră acasă pentru că nu se mai putea ține pe picioare; bunicul o avea de multă vreme și nu o tăiase, nici n-o vânduse. Prăbușită în căruță, răsufla greu și tulbure, gemând, cu ochii apoși.
Bunicul a privit-o puțin în tăcere, apoi le-a zis ciobanilor că le-o dă lor, să o taie și să facă ce-or vrea cu carnea și pielea.
Ciobanii au dat bice cailor și au dispărut apoi în depărtare, după o ridicătură a câmpului. Așa a pierit atunci din vedere oaia bătrână. În urma ei parcă aluneca încet și implacabil toată greutatea lumii al cărei capăt sunt eu.