Priviri

”  Din adâncurile memoriei, vocea lui Franz îmi parvenea: -”Azurul mă dizolvă. Numai goana norilor și cadența furioasă a valurilor mă satisface.” Auzeam afară gemând plopii din jurul fântânii așa cum gem catargele înainte de a se rupe.
-”Nu coastele uzate de privirile călătorilor mă satisfac. Ferește-te de lucrurile prea mult privite. Ele și-au pierdut sufletul. Ocolind capul Horn am surprins adevărata frumusețe a naturii, acolo unde nu-s decât stânci, ghețare, valuri și vânturi tăioase, unde nu mai rămâne nimic din sporadica blândețe a vieții.”  ”

(G.M. Cantacuzino - ”Scrisori către Simon” )

*

De atunci poate că și capul Horn a fost prea mult privit.

Călătorului îi stă bine cu drumul; e o lege a firii care te îndeamnă să nu stai prea mult într-un loc, maculându-l prin prezența ta. E ceva care te îndeamnă să-ți întorci privirile spre drum; atunci e semn că ai privit deja destul în jur.

”Ferește-te de lucrurile prea mult privite. Ele și-au pierdut sufletul. ”

O fi la fel și pentru cărți ?

Dacă niciun om nu ar mai citi o carte anume, poate că redeschiderea ei după ani și ani va dezvălui o lume necunoscută, proaspătă și sălbatică, semănând prea puțin cu ceea ce a fost în trecut, deși conține exact aceleași semne.