”Un veac era de când aristocrația domnea și poporul gemea în ticăloșie și asuprire! Atunci provedința, văzându-o bătrână și sluțită de nelegiuiri, tinde mâna și alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost și necunoscut. Îl suie pe tron și îi dă sabia răzbunării în mână.
Acesta, sub numele de Alexandru Lăpușneanul, va sparge cuibul și va strivi acest furnicar de intriganți ce făcea și desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atât de adânci, apăsarea despotică îl ovilise într-atâta, încât păstorii lui Dragoș și ostașii lui Ștefan nu erau acum decât niște sclavi îngiosiți a unei boierimi desfrânate, care îi trata și îi vindea ca pre vite. În adevăr, Lăpușneanul retezase trunchiul, dar odraslele creșteau, și nu era el omul care să știe a le seca puindu-le stavilă pre însuși poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, și el de tiran.”
(Costache Negruzzi, Scrisoarea XIX)
Iată, mai sus, părerea lui C. Negruzzi despre Alexandru Lăpușneanu, într-un text publicat în 1855. Cu 15 ani înainte îi apăruse nuvela ”Alexandru Lăpușneanul”, destul de cunoscută cititorilor români, pentru că încă e studiată în liceu. Desigur, o diferență notabilă între tiranul, ”monstrul moral” din nuvelă și personajul descris mai sus în ”Ochirea retrospectivă” (Scrisoarea XIX).
Nu cred că scriitorul și-a schimbat între timp opinia. Se poate spune că în nuvelă Alexandru Lăpușneanu e doar un personaj construit de text și care își are logica doar în text; ceva normal pentru percepția cititorului contemporan, dar poate nu tot atât de firesc sau banal la 1840.
O viziune plurală a aceluiași personaj; poate fi văzut ca tiran ori ca domn drept -deci aspru- și aproape providențial, ambele perspective sunt valabile câtă vreme brodează o poveste cu sens. Pentru că nu se povestesc neapărat lucruri adevărate, ci ca și când ar fi adevărate.
Personajele, asemenea morților, au doar povești și imagini și sunt în sine o absență; ceva iremediabil pierdut din firul curgerii vieții.
Ce altceva e un personaj decât o umbră care se mișcă în spațiul povestirii, mai mic cu o dimensiune decât spațiul presupusei realități? Iar uneori știm că două umbre proiectate pe pereți aparțin aceluiași necunoscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu