Lost at sea

"Pe mormintele în care
Zac tăcuți strămoșii noștri,
Nici un semn nu ne vorbește
Și nu poate spune nimeni
Cine-anume-n locu-acela
E-ngropat din alte vremuri.
Știm că-i un strămoș de-al nostru,
Nu-i cunoaștem, însă, neamul
Și nici semnul lui de luptă;
Nu știm de era un biber,
Urs sau, poate, vultur falnic.”

(H.W. Longfellow, “Cântarea lui Haiavata”; trad. Mihail Maievski)

*

Într-o conferință, Borges amintea că expresia ”Scripta manent, verba volant” nu înseamnă că vorba rostită este efemeră, ci că scrisul e durabil și mort.
Unul din marile rosturi ale semnelor scrierii este, după spusele căpeteniei Hiawatha, acela de a sta pe morminte. Acolo semnele sunt în deplinătatea lor.

Cărțile poartă în sine liniștea și nedeplinătatea unor cenotafe; departe de ele, viul care a fost s-a pierdut cândva pe mare.

Marea Liniștii



”Dacă în stratul de adâncime nu este oxigen nu există nici moluşte care găuresc lemnul. Arheologii vor putea găsi corabii de lemn naufragiate în stare intactă, datând de mii de ani.

Se poate vorbi, practic, de “existenţa a două mări suprapuse”, afirmaţie întărită prin diferenţierea pe verticală a valorilor salinităţii, temperaturii, oxigenului, apariţia la 150 m adâncime a H2S (hidrogen sulfurat) etc.” (http://www.revista-informare.ro)

„Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe [...] cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic." ( wikipedia )

*

Printr-o poartă ascunsă Oceanul trece în Marea Liniștii. Acolo unde, în adânc, peștii nu pot respira; nu este aer, ci doar o otravă străveche.

Deasupra adâncului e o lume săracă în vietăți, prizonieră a mării largi, dar aproape închise. Mai sunt încă delfini, înotând bucuroși în apele Pontului. Focile au dispărut, se spune, acum câțiva ani; poate pentru totdeauna.

Din cei de-aici nimeni nu merge prea departe în Ocean. Poate că, în felul lor, știu că stau deasupra Mării Liniștii, care e deja capătul Oceanului.

 

Sugrumarea privirii

Atât de lacomă, uitarea

Înghit ca un ochi
până la
sugrumarea privirii

pentru puţin mulţumesc
pentru mult nu mai zic
nu mai zic

Toate câte văd
şi mâna o-ntind
şi ochiul, în tăcere
spre-acel orice
care-aş putea fi eu,
rana, cel care ţipă, cel
din care pleacă viaţa
şi-n urma lui, sugrumată, privirea