Quantumnia

Locuitorii planetei Quantumnia aveau din naștere capacitatea de a cântări, cu mare acuratețe, orice obiect pe care puteau să îl ridice. Acest simț era la fel de natural ca văzul sau auzul pentru noi, pământenii.
Când, de exemplu, un quantumnian voia să calculeze cât face 898 + 379, lua într-o mână 898 mg*  de nisip, iar în cealaltă 379 mg (operațiuni foarte rapide), turna apoi nisipul într-o singură mână și îi simțea masa de 1277 mg. Scăderile erau efectuate similar, turnând o cantitate de nisip (scăzătorul) dintr-o mână în alta. Același principiu al cântăririi era folosit la un fel de calculatoare primitive construite de quantumnieni. Cântarele și balanțele din Quantumnia erau foarte precise, însă practic erau folosite doar pentru obiectele greu sau incomod de ținut în mână, sau pentru ”pietrele oarbe”.

”Pietrele oarbe” erau poate cele mai ciudate lucruri de pe fața planetei. Când le luau în mână, quantumnienii nu le puteau simți greutatea. Aceasta putea fi măsurată doar cu ajutorul cântarelor. Din cele mai vechi timpuri, pietrele oarbe inspiraseră teamă, venerație și reverență mistică. Fără greutate perceptibilă, dar consubstanțiale cu lumea concretă, erau considerate a fi urmele trecerii unui zeu imaterial. Cântărirea pietrelor oarbe a echivalat cândva cu un sacrilegiu, în viziunea unora. Era clar însă de multă vreme că și ele au masă și greutate.
Acest experiment a schimbat multe din viziunile filosofico-religioase ale quantumnienilor. Se credea în acel moment că pietrele oarbe provin din spațiul cosmic; o minoritate susținea însă că ele își au originea în adâncul necunoscut al planetei, iar câțiva -că sunt rămășițe prezente la suprafața ei de la facerea lumii și începutul timpului.
De teama unei catastrofe cosmice, nimeni nu a încercat vreodată să spargă o piatră oarbă. Însă chiar și așa o catastrofă a avut loc.

În noaptea când o ploaie de meteoriți a zguduit solul zonei locuite a planetei, nimeni nu a dormit. Quantumnienii au căutat pietrele căzute din cer -mai mici sau mai mari- și le-au găsit. Mulți se așteptau ca fragmentele meteoritice să fie asemănătoare pietrelor oarbe, dar nu era așa; puteau fi ușor cântărite în mână.
Au urmat îndelungi dezbateri asupra naturii meteoriților și a pietrelor oarbe, însă întâmplările grave care au urmat le-au dat o nouă întorsătură.
Cu fiecare zi care trecea, meteoriții păreau mai grei; cântarul le indica aceeași greutate, însă percepția ei era puternic alterată.

Într-o zi, un locuitor al planetei a luat în mână un meteorit de mărimea unei pietricele. Acesta i s-a părut atât de greu, încât a murit sub apăsarea lui iluzorie. Greutatea meteoriților părea că va crește mereu și va strivi totul. La început, meteoriții erau pur și simplu evitați; în jurul locurilor unde căzuseră au fost ridicate garduri.
Însă greutatea lor începuse să apese mințile quantumnienilor; s-a declanșat o psihoză colectivă, iar în cele din urmă locuitorii planetei și-au părăsit vetrele și unica zonă locuibilă a planetei. În jurul ei se întindea un pustiu cumplit în care, după trei sau patru generații, ultimii descendenți ai fugarilor s-au stins. Dacă s-ar fi întors în vechea zonă locuită și ar fi luat în mână un meteorit, ar fi văzut că este un fel de piatră oarbă, diferind totuși prin formă și culoare.

__________
*printr-o ciudată coincidență, un gram quantumnian corespunde unui gram terestru