Moş Dănilă

Moş Dănilă-i gospodar,
Are-o raţă pe cuibar
Şi raţa îi face-un ou
Ca să-i fie bibelou.

Moş Dănilă are-un cal
Care fuge sus pe deal.
Când calul a nechezat,
Moş Dănilă-a strănutat.

Moş Dănilă are oi
Şi oile-i fac gunoi,
Da-i mai fac şi nişte caş
Ca să-l vândă la oraş.

Sufletul, imagini

Am crezut mereu că sufletul omenesc poate fi înfăţişat într-un tablou; însă nu şi într-un relief sau o sculptură, de exemplu.
Dacă priveşti o statuie doar dintr-un anumit unghi, nu ai cum să-ţi dai seama cum arată din alt unghi.
Poţi să priveşti şi un tablou din mai multe unghiuri; însă, dacă îi vezi suprafaţa dintr-un unghi oarecare, poţi deduce matematic modul în care va arăta văzut din oricare alt unghi.

Iar sufletul nu poate fi privit din mai multe puncte de vedere; nu poţi să îi dai ocol, nici târcoale.

Când mă gândesc la o posibilă "imagine a sufletului", prima care îmi vine în minte e un tablou celebru; se numeşte "Figure with meat". Are în el o familiaritate îngrozitoare. Aş rămâne în faţa lui neputând să rostesc nimic, dar nici să închid gura ca pentru tăcere.

Sufletul, implacabil ca un pendul. (nevăzut)

Sugrumarea privirii

Atât de lacomă, uitarea

Înghit ca un ochi
până la
sugrumarea privirii

pentru puţin mulţumesc
pentru mult nu mai zic
nu mai zic

Toate câte văd
şi mâna o-ntind
şi ochiul, în tăcere
spre-acel orice
care-aş putea fi eu,
rana, cel care ţipă, cel
din care pleacă viaţa
şi-n urma lui, sugrumată, privirea

Călătorii

Demult, într-una din vacanţele din liceu, ai mei mi-au pus la dispoziţie o sumă mărişoară de bani. Printre colegi începuseră să fie la modă excursiile în străinătate, iar în acea vacanţă câţiva din ei mergeau cu autocarul prin Europa. La excursia asta se gândiseră şi ai mei; dacă aş fi vrut, mă puteam duce şi eu; dacă nu, treaba mea.

Cântărind bine situaţia, am ales să nu mă duc în excursie, iar din bani mi-am cumpărat mai ales cărţi. Aşa mi-am alcătuit o nesperată bibliotecă din cărţi nou-nouţe, de la "Humanitas", dar şi de la alte edituri. 

În mod sigur, azi aş alege excursia.

Fac parte din acei oameni care învaţă foarte mult dintr-o călătorie, fie ea şi doar până în parc ori prin apartamentul propriu. Toate călătoriile m-au marcat mai mult decât cărţile; au lăsat în mine câte o pădure şi un gol. 

Îmi place şi literatura de călătorie; mai urmăresc şi unele documentare tv, care mă dezamăgesc de obicei printr-un fapt: în orice călătorie, călătorul ar trebui să plece de acasă; ori călătorul acesta contemporan nu pleacă de acasă, ci dintr-un fel de forum public. Nu e o călătorie, ci doar o diversificare.

Vara, când afară şi în casă e prea cald, mă uit uneori la televizor cu geamul deschis. Aştept să vină o muscă şi să se aşeze pe ecran; o urmăresc apoi îndelung.

Măghiran

În preajma sărbătorii Marii Uniri obişnuiesc să scriu câte un mic articol cu subiect naţional românesc. Iată-l pe cel de anul acesta, în cele ce urmează.

*

Poate cele mai cunoscute versuri populare în care apare măghiranul sunt  "Foaie verde măghiran/ M-a făcut mama oltean":

Măghiranul apare însă des în folclorul din Ardeal; vorba cântecului,
"De la Turda pân la Cean/ Drumu-i plin de magheran":



În cântecul "Câte fete-s bihorene" e invocat din nou măghiranul: "Măgheran, crenguţă verde/ Mândra cu sprâncene negre..."

DUMITRU SOPON - Cate fete-s bihorene

Cu "foaie verde măghiran" începe şi cântecul haiducului Dăianu, ale cărui isprăvi le ştiam pe dinafară în copilărie:

Felician Fărcaşu - Cantecul haiducului Daian

Mărturiile folclorice dovedesc un prestigiu deosebit al acestei plante în tradiţia românească. O iarbă magică; în antichitatea greacă era asociată zeiţei Afrodita. La noi, măghiranul e tot de dragoste, dar şi de tinereţe fără bătrâneţe.

*

În contrast vizibil cu importanţa fundamentală pe care o au în versurile populare sunt "Măgheranii" poetului Dimitrie Anghel:

"Au înflorit iar măgheranii și n-a prins nimene de veste,

Și-acum se trec, cum trec pe lume atîtea vieți ce pîn'la moarte

S-ascund în numărul mulțimei și umilite stau deoparte,

Cum sta între surori sfioasa cenușăreasă din poveste."

Ca motive folclorice apar mai ales părţile vegetative ale plantei ("foaie verde măghiran", "măgheran, crenguţă verde"), dar şi florile şi planta ca întreg. Măghiranul are o tradiţie simbolică impresionantă şi în versurile populare, ca şi în universul rural, nu este în niciun caz umil şi şters.
"Poetul florilor" trăieşte însă într-o ignorantă lume urbană, ruptă de tradiţie şi care de-abia începe să-şi silabisească incult impresiile din natură.

Măgheranii, a căror esenţialitate e percepută probabil independent şi cu destulă clarviziune de către D.Anghel, sunt într-adevăr ignoraţi într-o lume în care tot ce fac oamenii e să supravieţuiască vremelnic şi fără speranţă, precum florile într-o vază.

Un personaj romantic

Recunosc că n-am ştiut niciodată mare lucru despre Ana Ipătescu, mai mult decât cele 2-3 rânduri din cartea de istorie, pe la revoluţia de la 48.

Am aflat ceva în plus când am dat de ştirea despre petiţiunea prin care se cere apariţia unei personalităţi feminine pe o bancnotă românească, întrucât se pare că nu avem aşa ceva. (Faptul nu este riguros adevărat: pe bancnota de 1 leu apare Mănăstirea Argeşului, în care se ştie că este înglobată Ana lui Manole; în plus, pe bancnota de 10 lei apare o tânără femeie arhetipală, pe nume Rodica, ducând pe umăr o doniţă cu apă.)

În fine, am dat de un mic articol despre Ana Ipătescu, iar faptele m-au impresionat realmente. O adevărată eroină romantică, în care s-a concentrat, pentru câteva clipe, întreaga energie a veacului revoluţionar.

Ai noştri au căutat de obicei să minimalizeze întâmplările; marea problemă a unora este dacă Ana Ipătescu a acţionat din dragoste de libertate şi patriotism ori pentru a-şi salva "amantul" de la moarte; bârfa bucureşteană s-a perpetuat astfel peste veacuri.
Ce să zic, femeia şi-a riscat totuşi viaţa. N-a fost tocmai o Jeanne d'Arc, dar fapta ei nu se poate explica prin nimicuri.

E vorba de iubire şi revoluţie. Iubire = Revoluţie. Cine nu şi-a trăit măcar o clipă nu pricepe.

Elefantul fin de la miezul nopţii

Am ieşit azi la o plimbare toţi trei: eu, soţia mea şi băiatul nostru. Am umblat o vreme printre blocurile din cartier; pe acoperişul lor îşi fac veacul nişte ciori tacticoase. Nimic neobişnuit.

De-a latul unei străduţe am observat însă o chestie stranie, o pată foarte întinsă, băltind de relativ puţină vreme; ieri nu era, nici nu a plouat de atunci. Lichidul părea să conţină mai ales apă.

Am stat tustrei şi am cugetat o vreme despre ce poate fi vorba. Concluzia nu putea fi decât una singură: acolo a făcut pipi un elefant. Unul mare.

S-a întâmplat probabil noaptea spre dimineaţă, când dă frigul şi nu prea umblă nimeni pe străzi.

Privind atenţi, am descoperit şi alte semne ale trecerii lui. Un copac avea ieri frunze –cam galbene, ce-i drept- iar azi nu mai are aproape deloc. Nici în el, nici pe sub el. Desigur că le-a mâncat elefantul. Apoi a mers un pic pe trotuarul prea strâmt dintre copaci şi bloc, s-a frecat de bloc, iar blocului i-a mai picat din tencuială.

Dar, în general, elefantul ăsta e discret şi fin, cât e el de mare.

Se caţără şi pe blocul turn, folosindu-se de trompă; cu ea se agaţă de coşurile centralelor de apartament. Apoi, de pe bloc, alunecă uşor pe cablu spre celălalt bloc. E un cablu foarte rezistent şi bine fixat. Dacă e în pericol să cadă, elefantul trage aer prin trompă şi se umflă ca un balon, plutind lin până jos. Dacă se umflă bine, e purtat de vânt şi uneori zboară aşa printre blocuri ca un OZN.

Mi-am adus aminte că l-am văzut odată pe cer într-o sâmbătă noaptea, când bubuiau artificii, dar nu i-am acordat importanţă. Era o noapte de vară, când probabil e mult mai plăcut să zbori. Unde mai pui că pe vremea aia era şi multă verdeaţă gustoasă.

Cu toamna asta care dă spre iarnă,  elefantul n-o să mai aibă ce mânca pe-aici. Poate că îi e şi cam frig, dacă nu cumva e un mamut ori nu are hăinuţe împletite de lână.

Cum a scăpat jupân Mihalache de moarte

Jupân Mihalache se născuse în zodia Scorpiei; era un negustor bogat, temut şi viclean, a cărui faimă răzbătuse mult dincolo de târgul în care se născuse şi trăise şi de colţul lui de ţară.
În ziua aceea s-ar fi bucurat, ca de obicei, la împlinirea unei vârste. Dimineaţa se arăta mohorâtă, ca mai întotdeauna de ziua lui, când se gândea cu plăcere la ospăţul pe care avea să-l întindă la ceasurile amiezii. Doar că, demult, o prezicătoare vestită îi spusese că va muri chiar în ziua când va face patruzeci şi cinci de ani; era chiar ziua de azi.

Acel gând îngrijorător nu-i dădea pace de când se trezise. Jupân Mihalache era un om şiret şi pătrunzător, în stare să înhaţe peştele din baltă de şira spinării, iar acum simţul lui care nu dădea greş îi spunea că nu-i de glumă.
Într-adevăr, una din slugi tocmai veni să-i spună că peste noapte, dintr-o pricină neştiută, se frânsese unul din stâlpii de lemn ai casei; jupân Mihalache clătină din cap şi, luând cuţitaşul de argint ca să taie marginea unei scrisori, îşi crestă adânc şi degetele de la o mână. Sluga îl privi atunci într-un fel ciudat, care nu-i plăcu, ca un animal de pradă stârnit de vederea sângelui. Hotărât lucru, nu era de stat în casă; jupân Mihalache îşi îmbrăcă hainele de sărbătoare şi ieşi singur pe uliţele târgului.
Prin ceaţa groasă ploua mocăneşte; părea că nu mai e nimeni pe drum, când abia reuşi să se ferească, în ultima clipă, de izbitura unei trăsuri. Ceva mai încolo, jupân Mihalache se trezi ameninţat, ziua în amiaza mare, de pistoalele unor răufăcători nou veniţi în târg şi, întâia oară în viaţă, fu jefuit de punga cu galbeni, pe care le-a aruncat-o fără să crâcnească. Ştia în sinea lui că nu vor trage cu pistoalele; totuşi, în asemenea ciudată zi, aşteptă o vreme, speriat, izbitura unui glonţ netrebnic din ceaţă, care totuşi nu veni.

Alergând înapoi pe drum, jupân Mihalache s-a împiedicat şi a căzut cu totul într-o bulboană noroioasă; ieşit din ea, avea mai mult chipul unui neom.
Atunci şi-a dat seama că moartea e într-adevăr aproape şi se joacă cu el precum mâţa cu un şoarece. Dar jupân Mihalache era un om chibzuit şi foarte prefăcut, aşa încât a încercat o prefăcătorie cu adevărat mare.
S-a îndreptat, prin ceaţă, la cea mai mare răspântie a târgului, lângă han, şi s-a întins ca mort sub un nuc rămuros. A stat întins ceasuri în şir şi a auzit mulţi paşi în preajmă. Oamenii l-au luat, la început, drept beţiv. Câţiva i-au scotocit buzunarele şi brâul, fără să mai găsească parale. Hainele erau prea noroite, însă unul i-a dezbrăcat îndată mantaua scumpă, rostogolindu-l ceva mai departe sub nuc.
Spre seară, câţiva trecători îşi dădură cu părerea că e mort. Unul din ei îl lovi puternic cu ciomagul peste picioare, însă jupân Mihalache era deprins cu răbdarea adâncă. Altul se apropie de el şi spuse că, după miros, trebuie să fie mort de vreo două zile. Asta nu-i plăcu jupânului şi trebui să o rabde pe deasupra, deşi, ca mai toţi târgoveţii din vremea aceea, Mihalache nu era prea dedicat igienei, iar mirosul nămolului din bulboană nu era nici el îmbietor.
Bănuiala că omul întins pe jos e mort îi făcu pe trecători să se îndepărteze repede. Sosi seara, apoi noaptea şi niciun alt trecător nu se mai apropie de nuc. Un câine hoinar veni şi îl trase o vreme cu dinţii de picioare. Mihalache se temu puţin că va ajunge hrana câinilor; dar câinele s-a oprit deodată şi s-a îndepărtat, iar altul nu a mai venit.

La cel dintâi cântat al cocoşilor, jupân Mihalache s-a ridicat de sub copac, şi-a netezit hainele nămolite şi s-a dus acasă. A trăit mulţi ani după aceea şi poate mai trăieşte şi astăzi, deşi nu cunosc niciun om care să fi trăit atâta vreme.

Zăbavă

Ce rost mai e când, prea-ngrijit,

N-ai timp de stat şi de privit

Şi vreme n-ai, pe sub copaci

Să caţi prelung, ca oi şi vaci.

De treci prin codri să vezi cum

şi-ascunde pârşul nuci în drum.

Să vezi, în miez de zi deschis,

Al nopţii râu, de stele-aprins.

Clipind e frumuseţea-n loc,

Se-nvârt picioarele-i în joc.

Nu-i timp s-aştepţi acel surâs

Pe care ochii ei l-au spus.

Sărman ni-i rostul, irosit

Când vreme nu-i de zăbovit.


(  William Henry Davies, "Leisure" ; contrar mai vechii afirmaţii că nu am tradus-o niciodată, iată, mai sus, o încercare stângace  )

Din calendarul zilei

„Nobilul comite, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”

Moartea regelui Gaidreas

Se povesteşte că regele trac Gaidreas a fost ucis într-un fel ciudat. S-a întâmplat la un banchet, înainte ca mesenii să fie cu totul ameţiţi de băutură. 

Regele şi nobilii traci sorbeau vinul din corn de bour, când de masă s-a apropiat nebunul Sinupylas; găsise undeva un topor de bronz şi, ţinându-l stângaci în mână, s-a apropiat de rege, ca şi când ar fi vrut să-l lovească. Se mişca foarte încet şi totuşi avea întipărită pe faţă expresia unei grabe nemaivăzute, ca şi când ar fi fost broasca ţestoasă urmărită de Ahile.

Tracii nu mai văzuseră niciodată un om atât de neîndemânatic. Până şi un copil mic ar fi ţinut mai bine în mână toporul. Şi, pe urmă, acea încetineală tâmpă, care nu-i stătea de obicei în fire, îi făcea să râdă. Au râs în hohote, cu regele Gaidreas în frunte, în timp ce Sinupylas înainta ca un melc beat, cu toporul ţinut aiurea în mână. Mai degrabă s-ar fi lovit singur cu el în cap decât să poată lovi pe cineva.

Dar Sinupylas a înaintat încet până a ajuns la rege şi, foarte nepriceput, i-a dat cu toporul în frunte; deşi a dat cu toată puterea, stângăcia loviturii a făcut ca regele să nu moară de îndată. A fost nevoie şi de a doua lovitură.

Trei bizoni

Am visat că eram trei bizoni.
Simţul comun ne spune că fiecare trup are un suflet, altul decât al altui trup. Totuşi, eu eram trei bizoni şi mă simţeam destul de bine în pielea lor, înaintând prudent pe câmpia cu iarbă înaltă. Eram atent la lupi şi pume, fără să fiu speriat; în vreo câteva rânduri am alungat nişte animale de pradă.

Simţeam că, dacă ar muri unul din bizoni, aş muri şi eu. Ce s-ar fi întâmplat cu ceilalţi doi, nu ştiu. Poate ar fi trăit mai departe, fără să fiu eu; ori poate ar fi murit într-un fel magic, când "fratele" lor ar fi fost răpus.
Dar trei bizoni se apără mai bine împreună decât unul singur; dacă aş fi fost un singur bizon, aş fi fost mai uşor de ucis.

M-am trezit pe când, în vis, începea să se lase seara.

*

Uneori mă gândesc ce frumos ar fi dacă bizonul ar zbura. E simplu să-mi imaginez că zboară.

Unii şi-au imaginat cai înaripaţi, asemenea lui Pegas. Cred că bizonul zburător ar avea un fel de aripi de avion pe flancuri şi s-ar avânta ca un bolid spre nemărginirea preeriei.

Când m-am trezit din somn am privit încă o dată, pe wikipedia, fotografia lui Tȟatȟáŋka Íyotake ("Sitting Bull"), marea căpetenie Hunkpapa Lakota.

Chipul lui mi-l aminteşte, în mod ciudat, pe naşul meu, care nu avea pene în cap şi era tuns un pic altfel.
Amândoi oameni cumsecade, care nu mai sunt printre cei vii.

Rugby

După ce un profesor predă o lecţie, mi se pare foarte ciudat faptul că o mai ştie. Poate doar dacă nimeni nu e atent la oră.
E ca la un borderou de predare/primire. După ce ai predat, nu mai ai ce ai predat. Profesorul rămâne cu o iluzie, o fantomă palidă a cunoştinţelor predate, pe care le va preda iarăşi şi iarăşi. De aceea, probabil, şcoala nu te poate învăţa mare lucru; doar nişte umbre ale umbrelor.

Singurul om care ştie realmente un lucru este ultimul care l-a aflat.
Ca în rugby, mingea este la un singur jucător. Şi întotdeauna pasezi în spate, adică la cei care vin din urmă; cel pe care îl înveţi, cu speranţă. Uneori, mai poţi recupera câte un balon oval de la echipa adversă.
Fireşte, joci în mai multe jocuri; dar poţi alerga doar cu un singur balon în mâini.
Iar dacă vrei să afli de la cineva adevărul, nu te uita prea departe înainte; cel mai mic dintre cei pe la care a trecut e singurul care îl mai poartă cu sine.

Carnea

Carnea, ca o fleandură. Stoarsă şi stâlcită; o bate vântul.
Ulceraţiile nasc o lume de culori, atât de bogată încât se scurge în bălţi şi de acolo se ridică, difuz, în aer.
( Haim Soutine, "Le boeuf écorché" )

Corso

Nu de multă vreme am făcut un mic experiment social, pe pielea mea. Era o zi lucrătoare şi mergeam pe trotuarul cel mai circulat din oraş; m-am gândit să văd ce se întâmplă dacă merg în linie dreaptă şi nu mă dau la o parte din calea nimănui. N-a fost chiar aşa, am făcut loc unei femei cu copil în cărucior.
Pe o distanţă de circa 100 de metri m-am ciocnit cu cinci persoane, bărbaţi şi femei de diverse vârste. Cu excepţia unei femei de 30-40 de ani, nu m-a evitat nimeni din cei întâlniţi, au continuat să meargă înainte, chiar când ciocnirea era iminentă. Dacă nu aş fi făcut nişte eschive în ultimul moment, ar fi fost ciocniri brutale.
Se pare că fie sunt genul din om din faţa căruia nu-ţi vine să te dai la o parte, fie majoritatea oamenilor au o genă de rinocer.

Demult, prin studenţie, m-am ras cândva pe cap. Aveam şi un soi de pardesiu cam boem şi, când mă plimbam seara la lumina becurilor cu mercur, nu mă ciocneam de nimeni, pentru că trecătorii din sensul opus mergeau pe cealaltă parte a drumului. Cam tot aşa se întâmpla şi în zilele ploioase, când eram învelit într-o pelerină de muşama neagră.

Graşii

De-a lungul timpului prizonierii din închisori şi lagăre au suferit deseori din cauza subnutriţiei; cei care i-au privat de libertate, considerându-i - într-un fel sau altul - inamici nu le-au pus la dispoziţie mijloace de trai prea generoase.

Acum aproape 6000 de ani, în zorii civilizaţiei, a existat şi un alt tratament al prizonierilor. În oraşul mesopotamian Taama, captivii de război erau ţinuţi în ceva care s-ar putea numi "lagăr de îngrăşare", fiind supuşi unui regim hipercaloric. Rostul acestei practici rămâne necunoscut; el pare însă în acord cu misteriosul titlu de "generos cu duşmanul", pe care şi-l atribuiau cei din clasa conducătoare din Taama.
Sclavii-lucrători din Taama nu proveneau niciodată din rândul prizonierilor de război, ci fie se năşteau ca sclavi, fie erau obţinuţi prin comerţ. Munca sclavilor era istovitoare, deseori îngrozitoare; cu toate acestea, inamicii capturaţi pe câmpul de luptă erau destinaţi altor scopuri.
Captivii de război aveau de ales între a mânca tot ce li se dă sau a muri; mâncarea nu era rea la gust, scopul fiind tocmai acela de a-i îngrăşa. Cu toate acestea, existau mereu rebeli care refuzau alimentaţia; aceştia erau sortiţi torturii şi morţii.
După un regim sever de îngrăşare -căruia nu toţi îi supravieţuiau- unii prizonieri ajungeau să cântărească până la şapte sute de kilograme. Oamenii bogaţi cumpărau astfel de graşi, care erau un semn de prestigiu social. Palatele şi locuinţele private mai luxoase aveau ceea ce se numea "Grădina cu graşi", unde oaspeţii puteau să îi admire, în toată splendoarea lor, pe prizonierii enormi şi incapabili de mişcare. Era o artă să îi hrăneşti în continuare fără ca ei să slăbească ori să moară; o artă care, pe tăbliţele de lut din Taama, apare ca inseparabilă de cea a grădinăritului.

Când prizonierul dădea semne că va muri, un mulaj de lut era executat după forma corpului său, câtă vreme era încă în viaţă. Rămâne un mister de ce era necesar ca el să fie încă viu. Mulajele făcute de-a lungul timpului erau păstrate ca moştenire de familie; prestigiul, fireşte, era cu atât mai mare, cu cât mulajul era mai impozant.
În legătură cu aceste mulaje, s-a pus întrebarea în ce măsură taamienii apelau la falsuri pentru a dobândi în mod nemeritat importanţă socială. Se spune că taamienii puteau să-şi dea seama dacă un mulaj este sau nu veritabil, după o anume amprentă "energetică" pe care acesta o primea doar dacă prizonierul era în viaţă şi corpul lui atingea nemijlocit forma în care lutul era amestecat cu unele minerale necunoscute.
După moarte, corpul prizonierului era incinerat în cadrul unui ceremonial; o excepţie de la regulă, pentru că taamienii practicau inhumaţia, inclusiv pentru sclavi.

Magazinul de cadouri

Într-o dimineaţă mohorâtă am observat, pe o stradă din centrul vechi al oraşului, o ciudată asimetrie. O uşă minusculă, dar transparentă, apăruse în peisaj; de dinăuntru pâlpâia o lumină caldă, fără să ajungă pe caldarâmul stropit de ploaie. Era un magazin de cadouri, deschis de curând. Deşi părea cumva deosebit de celelalte, nu eram prea curios să văd ce are înăuntru.
Ciudat, nici ceilalţi trecători nu se osteneau să arunce măcar o privire pe geam, chiar dacă zăboveau în dreptul altor vitrine.

Într-o altă dimineaţă ploioasă, m-am îndreptat către magazinul de cadouri; aveam, într-adevăr, nevoie de un cadou pentru cineva. De data aceasta eram singur pe stradă; din spatele uşii transparente răzbătea aceeaşi lumină aurie.
Am intrat în mica încăpere a magazinului; pe măsuţe şi rafturi simple din lemn erau aşezate obiecte artizanale, lucrate mai ales în metal şi sticlă. Totuşi, fără să le privesc mai de aproape, nu mi-aş fi putut da seama de rostul lor, dacă va fi fost şi altul în afară de cel decorativ.
Atmosfera era deosebit de odihnitoare; de bună seamă, obiectele fuseseră dispuse cu multă grijă pentru efect. Poate ca în acele versuri ale lui Baudelaire,

"Là, tout n'est qu'ordre et beauté,
Luxe, calme et volupté."

 Mi-am adus aminte, însă, şi de alt poem:

"Mă prinde amintirea în vânătul ei fum, 
Prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri, 
Arzând în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri 
Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum."

Eram singur în magazin. Nu ştiu de unde ar fi putut să apară vreun vânzător, pentru că încăperea nu părea să aibă altă uşă în afară de cea pe care intrasem.

Pe una din măsuţe se vedea însă un buton mare, pe care l-am apăsat; şi vânzătorul a apărut de îndată, pe o uşă perfect integrată în peretele de lemn; pe partea dinspre magazin avea un mâner foarte greu vizibil.
Era un tânăr blond şi rotofei, îmbrăcat într-un costum vechi, poate de epocă şi care îl arăta ceva mai în vârstă.
-Bună dimineaţa, mi-a spus. Sunteţi pentru prima dată la noi, nu-i aşa?
-Da, nu am intrat până azi, am răspuns.
-Puteţi alege orice cadou de pe raft. Altceva mă tem că nu vă pot aduce. Ştiţi, şi eu sunt nou pe-aici, surâse tânărul.
L-am întrebat despre preţurile obiectelor; şi, din nou, a surâs amabil.
-Preţul nu contează. Pur şi simplu alegeţi un cadou, îl luaţi şi plecaţi cu el. N-aş putea spune că nu vă costă nimic, dar pentru orice aţi alege aţi plătit deja. Am fi deosebit de onoraţi să vă avem printre clienţi.
Am părut, probabil, puţin neliniştit de această idee, însă tânărul a insistat că nu voi rămâne dator cu nimic magazinului; şi nimănui într-o mai mare măsură decât sunt deja.
-Când mai treceţi pe aici puteţi să luaţi orice cadou fără să mă chemaţi; asta dacă nu v-ar face plăcere o conversaţie, zise el.
M-am mirat atunci cum de magazinul nu era devalizat imediat, încă de la ora deschiderii.
-O, sunteţi primul client de zece zile încoace. Produsele noastre nu prezintă interes decât pentru cineva care doreşte realmente să ofere un cadou. Aşa au fost făcute. Într-adevăr, cam ducem lipsă de clienţi. Oraşul nostru e destul de mic; şi oamenii de pe stradă abia dacă se uită la vitrina noastră, foarte rar ne trec pragul.

Am ales atunci un cadou pentru bunul meu prieten. Era un canar de bronz aurit, stând în vârful unei piramide. Un mecanism inextricabil, ascuns înăuntrul micii construcţii, capta curenţii de aer dintr-o încăpere -chiar şi pe cei produşi de răsuflarea ori vocea omenească- şi îi transforma, din când în când, în triluri de pasăre.

Bulă în tren

Când Bulă s-a dus cu trenul la mare şi s-a uitat pe geam, şi-a făcut socoteala că nu-şi va mai cumpăra bilet de întors, pentru că se va întoarce cu un pom.
Într-adevăr, dacă ne uităm pe fereastra trenului în mişcare, ni se pare că pomii merg în sensul contrar nouă; poate chiar merg.

Percepţia curgerii timpului seamănă oarecum cu situaţia lui Bulă în tren. După unii, trenul se mişcă, iar pomii stau. După alţii, trenul stă, iar pomii se mişcă. După alţii, se mişcă şi trenul şi pomii. E ceva mai greu să susţii că şi trenul şi pomii sunt de fapt în repaus.
Important e însă faptul că timpul -cu pomii de la marginea drumului- curge în sens contrar celui în care mergem.
Aceasta, pe cât e de evident, pe atât e de bizar, pentru că ni se pare că lucrurile curg şi îmbătrânesc o dată cu noi. Ni se pare că pomii merg în acelaşi sens ca noi.

Încercaţi să vă imaginaţi că un pom văzut din trenul în mişcare merge în aceeaşi direcţie şi sens ca şi trenul. Cu puţin exerciţiu, nu e greu. Fireşte, asta implică o percepţie deformată a mişcării (pe care, de fapt, o avem şi ne-am obişnuit cu ea).
În cele din urmă, oricât ar fi de departe, pomul va dispărea din orizontul vizual; iar noi vom crede că el merge în continuare o dată cu noi, în sensul nostru de mers, doar că l-am dat cumva uitării. Uneori pomul e zărit din nou pe fereastră, dar asta nu pentru că merge o dată cu noi, ci pentru că timpul e ciclic.

Ne e greu să credem că lumea înconjurătoare nu se mişcă alături de noi, ci dimpotrivă. Credem -greşit- că acelaşi curent mişcă şi lumea şi pe noi. Fără această credinţă deşartă, însă, ne-am simţi îngrozitor de singuri, mergând spre nicăieri, cu lumea întreagă trecând -sau stând- pe lângă noi. Ca Bulă în tren.
Singura şansă de a nu fi singuri e să încercăm să legăm vreo conversaţie cu ceilalţi pasageri ai trenului, singurele entităţi care merg în acelaşi sens ca şi noi. Probabil că asta a făcut şi Bulă, iar spusele lui memorabile au ajuns de la unul la altul, sub formă de banc, până la mine.

Elegans dicendi

În Cudonia se vorbea foarte murdar; ajunsese, practic, să nu mai existe niciun cuvânt care să nu aibă conotaţii obscene ori instigatoare la violenţă.
În urmă cu sute de ani avusese loc nereuşita reformă a limbajului; sătule de interpretările deformate ale mesajelor, autorităţile instituiseră o nouă limbă oficială pentru viaţa publică. Noile cuvinte, însă, se dovediseră a fi deosebit de stimulative pentru imaginaţia cudonienilor, care le-au înzestrat de îndată cu conotaţii infecte. Mai mult, încă, decadenţii cetăţeni ai Cudoniei începuseră să vadă lucruri vulgare nu doar în cuvinte, ci şi în foneme, în toate sunetele posibil de pronunţat de către om.

O nouă reformă se impunea; soluţia găsită a fost aceea ca oamenii să nu mai poată reda ei înşişi cuvintele. Noile foneme nu puteau fi pronunţate de către vocea omenească, ci doar de către sintetizatoare speciale. Fonemele erau astfel concepute încât oamenii care le auzeau nu şi le puteau nici măcar aminti; nu puteau produce o reconstrucţie mentală a cuvintelor, ci doar a înţelesului lor. Acest înţeles putea fi re-exprimat de către marea masă a populaţiei doar prin vechile cuvinte şi "pervertit" după cum credea de cuviinţă cudonianul. Un cuvânt din noua limbă putea fi ascultat de oricâte ori, fără ca ascultătorul să-şi dea seama că e acelaşi cuvânt; de fiecare dată, însă, era perceput acelaşi sens.
Toţi cudonienii au trecut prin "camera limbajului", un dispozitiv conectat direct la creier care, într-un timp de câteva minute, reuşea să te înveţe toate cuvintele şi structurile limbii noi.
Această limbă urma să fie destinată comunicatelor oficiale; doar oficialităţile puteau purta sintetizatoare de voce, care să le permită să vorbească.

 Oamenii au înţeles destul de repede că singurele lucruri cu adevărat importante li se comunică în limba pe care nu o pot vorbi. Totuşi, aceleaşi lucruri puteau fi redate întocmai şi în limba comună, cea "vulgară" din toate punctele de vedere.
S-a născut imediat şi bănuiala că în limba oficială se spun în secret şi lucruri care nu se pot rosti în cea comună (fapt dealtfel imposibil, din construcţia limbii oficiale). Meditând la ce anume ar putea fi aceste lucruri secrete, inefabile, unii cudonieni au ajuns pe nebănuite culmi ale poeziei şi metafizicii. Însă, pentru a le împărtăşi şi celorlalţi câte ceva din experienţele lor, trebuia ca mai întâi să obţină o funcţie politică, dobândind astfel un sintetizator de voce. Altfel, nimeni nu i-ar fi luat în serios.

Culoarea toamnei

Am un văr în Constanţa. Avem acelaşi nume de familie, însă suntem veri de gradul al cincilea; s-ar putea spune că suntem rude îndepărtate.
Verii mei primari îmi sunt desigur mai apropiaţi, nu doar ca grad de rudenie; însă copiii noştri şi copiii copiilor noştri vor fi din ce în ce mai străini unul de celălalt.
Aceasta mi se pare una din marile dureri pe care le aduce timpul; copacii cresc ramificându-se. Înaintăm despărţindu-ne de noi înşine.
Iar creşterea unui copac seamănă uneori cu difuzia unui fir de cerneală în apă.

Se spune că toţi oamenii provin din Africa şi sunt de fapt foarte înrudiţi între ei.
Când au ieşit din Africa subsahariană, strămoşii noştri au pătruns într-o lume nouă, în care au dat de urşi (aceştia, se spune, nu au ajuns la sud de Sahara, deşi prin alte locuri au trecut din proprie iniţiativă Ecuatorul). Îmi imaginez că, într-o bună zi, nişte urşi mai radicali se vor strânge la un miting şi ne vor vorbi pe înţelesul nostru de primate, scandând şi purtând pancarte gen "Omenire, marş acasă!", "Înapoi în Africa!".

*

O soluţie împotriva disoluţiei temporale este ciclicitatea, timpul regăsirilor. Sunt şi eu unul din oamenii profund impresionaţi de trecerea anotimpurilor.

Dacă aş renaşte o dată cu natura, asta s-ar întâmpla primăvara; însă fiecare primăvară mi se pare absolut nouă, liberă, nelegată de nimic din ce-a fost. Nu pot să mă regăsesc în ea.

În schimb, orice toamnă mi se pare veche; orice toamnă a mai fost cândva. În toamnă mă regăsesc ca un pas pe loc, care nu are niciun drum deschis şi nu mai poate continua.

Te-ai aştepta ca o primăvară nouă să curgă spre o toamnă nouă; însă, după an şi an, pe noi drumuri poposesc pe acelaşi ţărm. Atunci când revii la tine însuţi, nu mai poţi merge mai departe.

Toamna e o lungă monotonie; oricâte culori pare să aibă, ele sunt reflexe ale uneia singure. E o nuanţă de albastru, care mai demult se numea "mieriu"; culoarea prunelor brumate şi a serii încă luminoase după ce dispar ultimele raze de soare.

De dinăuntru, această culoare răzbate din toate lucrurile atinse de toamnă, chiar dacă frunzele stinse sunt înveşmântate în giulgiu solar, galben şi roşu.

Portretul regelui

În sala tronului se afla o frescă pictată în urmă cu o mie de ani şi refăcută des, în tot acest răstimp. Era portretul unui rege din vechime, fericitul Augas, despre care se spune că a fost cel mai frumos dintre muritori.
Se mai spune că portretul s-a întâmplat să aibă o uşoară imperfecţiune, pe care pictorul dorise să o repare. Regele, însă, a dorit ca fresca să rămână aşa pentru tot timpul vieţii sale, fără să spună nimic despre ce şi-ar dori să se întâmple cu ea după aceea.

După moartea lui Augas, curtenii s-au strâns în sala tronului şi i-au privit chipul din frescă; ar fi semănat bine cu regele pe care îl ştiau, dacă i-ar fi adus unele retuşuri. Asta s-a şi întâmplat, pentru că Augas, din cripta lui de marmură, nu s-a mai împotrivit.
De-a lungul anilor, apoi, portretul a suferit nenumărate modificări, atât pentru că se dorea aducerea lui către o frumuseţe desăvârşită, cât şi pentru că se descopereau noi mărturii despre felul în care arăta regele în realitate, necorespunzând întru totul cu chipul lui pictat.
După sute şi sute de ani, savanţii au remarcat anumite tendinţe convergente în modificările care se aduceau frescei; faţa refăcută de nenumărate ori părea să se apropie de tiparul unui anume chip omenesc, pe care savanţii l-au conturat şi l-au prezentat ca pe "chipul de la infinit al lui Augas". S-a crezut că aceea este adevărata sa faţă.
Era chipul blând şi -într-adevăr- de o rară frumuseţe al unui bărbat trecut de treizeci de ani. Acel om trăise aievea, însă nu era regele Augas, ci pictorul care l-a înfăţişat întâia oară.

Urşii

Profesorul nu părea deranjat de prezenţa mea la oră, deşi nu făceam parte din colectivul clasei şi, în plus, eram evident mult mai în vârstă decât elevii. Scria calcule pe tablă, mormăind preocupat. Sala era bine luminată, în schimb profesorul şi tabla se aflau într-o ciudată penumbră; cu toate acestea, scrisul se distingea bine pe tablă, părând fosforescent.
Privind mai atent, mi-am dat seama că profesorul e un urs. Asta nu m-a surprins prea tare.

La sfârşitul orei, ursul s-a ridicat din scaunul de catifea verde, mi-a întins mâna -ori, mai bine zis, brânca- şi s-a recomandat: Ulm-Stejar, profesor de matematică. Am ieşit pe coridor, discutând puţin despre lecţie şi l-am întâlnit pe un coleg al lui Ulm-Stejar, pe nume Mortimer, urs şi el.
Ca şi Ulm-Stejar, Mortimer era profesor de matematică.
Era pauza mare, iar cei doi m-au invitat la o cafea în cabinetul lor. Curios, i-am întrebat ce nume de familie poartă. Au părut puţin jigniţi, fără să lase să se vadă asta prea tare.
-Noi nu purtăm nume de familie, suntem urşi, a spus Ulm-Stejar; iar Mortimer a tăcut mândru, semnificativ.
Am început atunci să discut despre şcoală, elevi şi profesori, din auzite şi din amintiri.
Am terminat alt liceu; era prima oară când mă aflam în liceul lor şi eram curios cum se vede viaţa dinăuntrul lui din punctul de vedere al unor profesori.
-Noi ne ocupăm cu treaba noastră, a spus Mortimer. Când suntem aici, trăim în abstracţii pe care le predăm elevilor.
-Dacă te interesează, e un liceu pentru oameni cu pretenţii şi fiţe, a continuat Ulm-Stejar. Noi nu ne-am fi găsit locul aici ca elevi, ci doar ca profesori, pentru că suntem urşi. Şi nici n-am fi putut să predăm orice materie. Am ales matematica, pentru că e o disciplină abstractă. În ceea ce ţine de predarea lumii concrete, urşii n-ar fi fost admişi. Noi trăim în altfel de lume concretă, nu cea a elevilor fiţoşi de aici şi a colegilor oameni. Oamenii mint foarte mult şi au pretenţii prea mari de la lumea concretă; încearcă mereu să-şi impună viziunea despre ea. Faţă de abstractul matematic, însă, nu poţi să exprimi pretenţii. Nu poţi să îi dai, în cadrul unei teorii, o altă definiţie decât dacă este echivalentă celei vechi. În matematică noi, urşii, ne-am impus, pentru că gândim bine şi suntem foarte tenaci.
Mortimer aproba mormăind spusele colegului, ca pe o predică veche; la un moment dat a clămpănit brusc din fălci după o muscă, care şi-a găsit în cele din urmă drumul pe fereastra întredeschisă.

Îmi terminasem cafeaua şi m-am ridicat să plec, luându-mi la revedere de la ei.
Profesorii mai aveau timp pentru masa din pauza mare. Ulm-Stejar şi-a pus pe masă un calup de carne moale, fetidă, iar Mortimer a scos din geanta lui enormă o halcă roşie de vită, cu coaste. Când am ieşit din încăpere, am auzit în urmă oasele trosnind.

Ce este Soarele?

În cartea "Prin taigaua Extremului Orient" a exploratorului rus Vladimir Arseniev există un moment interesant, când Arseniev îl întreabă pe prietenul său, vânătorul gold Dersu Uzala, ce este Soarele.
Răspunsul a venit imediat; ceva de genul: "Parcă tu singur nu ştii? Uite!" Şi Dersu i-a indicat, cu un gest al mâinii, globul solar, care se vedea pe cer.

Fireşte, pe Arseniev îl interesa nu atât Soarele, cât felul în care se vede prin prisma -ori, mai bine zis, din interiorul- unei lumi comunicabile. Cum se vede Soarele prin binoclul tău, pe care mi-l poţi împrumuta.
Iar Dersu i-a arătat Soarele de pe cer, cel la care pur şi simplu te uiţi. Tu şi Soarele; există o prismă, dar undeva în spatele privirii. Soarele pe care îl vezi aşa e incomunicabil; dealtfel, cu orice privire pe care o arunci vezi ceva incomunicabil.

Lentilele pot oferi perspective interesante, dar niciuna din ele nu redă Soarele întreg.
Aş crede că prin lentilele din zilele noastre Soarele nu se mai vede deloc. Asta nu ne prea interesează, pentru că ştim destule lucruri despre Soare cât să nu ne împiedicăm pe calea noastră bătută. Orbii ştiu că pe drum sunt obstacole majore; şi le evită, din amintiri.

Mama Păianjen şi copiii

Multe generaţii de copii români au învăţat în fragedă pruncie versuri memorabile precum cele ce urmează:

"Un pitic atât de mic,

Făcea baie-ntr-un ibric,

Pe săpun a lunecat,

Şi piticul s-a-necat.

Vai , vai , ce păcat

Că piticul s-a-necat ! "

"Moş-Andruşca iepuraş,

A pornit-o spre oraş,

Cu chitara la spinare,

Să mai facă o cântare.

Dar vulpoiul vânător

Stă cu puşca la picior.

Uite-l cum ridică puşca

Şi-l împuşcă pe Andruşca!

Pif-paf! Măi puşcaş,

Unde-i bietul iepuraş?"

Mă întreb oare ce fel de minte a puiat aceste chestii. Ce Cruellă de Sade în piele de dădacă s-o fi delectat cu versificaţia?
Şi în ce scop? Vreo directivă precum dezvoltarea cruzimii şi gusturilor morbide la copii, obişnuirea lor cu tragicul şi absurdul vieţii? Ori, poate, doar distracţia personală?
Versurile sunt inteligent construite, au "lipici" şi s-au transmis de la o generaţie la alta, ca un parazit viguros şi adaptat la schimbări de mediu.
Unele din ele conţin aluzii tenebroase mai subtile, precum aceasta:

"Morcovul cel cu codiţă
A crescut în grădiniţă
Şi mămica l-a luat
Şi în ciorbă l-a băgat."

Alte poezii sunt ceva mai blânde; îi învaţă pe copii, conform tradiţiei "shit happens", că există mereu cineva care strică cheful altora, e o chestie naturală şi amuzantă. De obicei cel care distruge în mod plăcut distracţia şi comunitatea e un câine:

"Iepuraş coconaş

A fugit peste imaş

Şi s-a dus, colo sus,

Într-o tufă s-a ascuns!

Dar Codău, câine rău,

L-a gonit din cuibul său.

Şi-a plecat,  supărat,

În cel codru-ntunecat."

"Ce petrecere frumoasă

E la margine de lac!

Broscărimea bucuroasă

Are vin şi cozonac.

Oac, oac, diri diri da !

Oac, oac, oac,oac, diri diri da !

Un broscoi cânta la cobză

Şi o broască la ţambal.

O broscuţa mititică

Vrea să joace sus pe mal.

Oac, oac, diri diri da !

Oac, oac, oac,oac, diri diri da !

Dintre trestii deodată

A ieşit un câine şchiop

Broscărimea speriată

A luat-o la galop.

Oac, oac, diri diri da !

Oac, oac, oac,oac, diri diri da !"

S-a vorbit despre cruzimile şi bizareriile din "Mother Goose"; iată că, din acest punct de vedere, nu suntem prea diferiţi de englezi.
Mama Păianjen e ubicuă; are de toate, pentru toţi copiii. Şi îi educă frumos, cu multă dragoste.

Dar, totuşi, de ce să ne stricăm cheful? :)

"...Dintre trestii deodată

A ieşit un câine şchiop

Broscărimea-nfuriată

L-a mâncat cu fulgi cu tot !

Oac, oac, diri diri da !

Oac, oac, oac,oac, diri diri da !"

Coşmarul din lumile posibile

Acum mulţi ani adormeam uneori cu un oarecare interes: acela de a explora lumea visului. Cine ştie ce lucruri interesante voi visa, îmi spuneam eu, înainte de a adormi.
Iar rezultatul era că aveam un coşmar aproape perfect; unul din care mă trezeam îngrozit, agăţându-mă din răsputeri de starea de veghe.
Am repetat experimentul de mai multe ori; de fiecare dată am avut câte un coşmar. De atunci adorm destul de dezinteresat.

Când îmi propuneam să am un coşmar, adormind cu gânduri negre şi temeri obscure, aveam un fel de coşmar de mâna a doua, nu prea terifiant. Se poate spune că visam urât şi mă trezeam cu un fel de mahmureală.
Nici măcar coşmarurile întâmplătoare nu se puteau compara însă cu cele avute ori de câte ori încercam, curios, imersiunea într-o aleatoare lume posibilă.

Se spune că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Am început însă să mă întreb dacă nu cumva toate celelalte lumi posibile au o natură infernală, contradicţiile lor inerente strivindu-ne fiinţa.

Hârtie

Savantul Grigore Moisil povestea cândva că un cunoscut, confrate şi autor, i s-a plâns de calitatea proastă a hârtiei şi tiparului pe care destinul le rezervase operelor lui. Respectivul se îndoia de faptul că acestea vor fi transmise în bune condiţiuni posterităţii; unele litere începuseră, după câţiva ani, să se şteargă.
Într-adevăr, dacă răsfoiesc un curs universitar tipărit, de pe care a învăţat tatăl meu, trebuie să întorc paginile cu o oarecare grijă; altfel riscă să se rupă. E un caz izolat, însă, după mai multe zeci de ani, foarte multe cărţi, majoritatea, vor ajunge în aceeaşi stare.
Grigore Moisil remarca fragilitatea din ce în ce mai accentuată, de-a lungul istoriei, a materialelor pe care omenirea îşi scrie memoriile. Hârtia e mult mai puţin durabilă decât pergamentul ori papirusul; poate după cum betonul armat îmbătrâneşte mai repede decât cărămida.
Soluţia propusă de Moisil, simplă şi logică la vremea respectivă, era reeditarea lucrărilor. Astăzi, cu tot progresul în domeniul stocării datelor, nu ştiu ce măsură de conservare ar fi mai potrivită.

Am ajuns să prefer cărţile tipărite pe hârtie proastă. Probabil că nu îmi vor supravieţui fizic multă vreme. Când le ating paginile simt o materie aproape la fel de perisabilă ca şi cea din care sunt alcătuit. E o apropiere de nepreţuit.
O materie umilă şi divină; aproape ca şi materia neprefăcută de om.

Problema guvernantei germane

Mai demult urmăream destul de consecvent emisiunea în limba germană de pe TVR. Din când în când mă mai uit şi acum.

Am aflat de acolo un fapt interesant: în perioada interbelică, familiile înstărite din Bucureşti obişnuiau să angajeze câte o guvernantă germană. Aceasta trebuia să aibă două calităţi: să fie urâtă şi bătrână, pentru ca stăpânul casei să nu fie ispitit de prezenţa ei. Se înţelege, fireşte, nu exagerat de bătrână, pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle de serviciu, nici peste măsură de urâtă, ca să nu sperie copiii.
Probabil că bucureşteanul pofticios şi-ar fi dorit ca guvernanta să aibă exact calităţile contrare; ceva în genul vreunei chelneriţe nurlii de la Oktoberfest.

Problema care se pune este însă următoarea: oare ce ar fi preferat "stăpânul casei" dintre o nemţoaică bătrână, dar încă frumoasă, să zicem, şi una tânără, dar mai urâţică? Simplificând un pic, să considerăm că frumuseţea şi tinereţea sunt în acest caz variabile calitative şi independente şi că se face abstracţie de celelalte însuşiri ale guvernantei -inteligenţă, cultură ş.a. (chestii de care dealtfel bărbaţii fac de multe ori abstracţie).

Chiar şi în acest caz problema este deosebit de profundă şi scindează lumea bărbaţilor în două.
Celor care ar prefera guvernanta tânără, fie ea şi urâţică, le e cu siguranţă teamă de moarte. Iar celorlalţi, care preferă frumuseţea, le e -la fel de sigur- teamă de viaţă.

Poimarţi

Poimâine înseamnă ziua care urmează după mâine.
La fel ca şi "poimâine" este format cuvântul compus "poimarţi". Poimarţi înseamnă, deci, ziua de după marţi, adică miercuri.
Totuşi, din câte mi-am dat seama, "poimarţi" înseamnă niciodată. De unde putem presupune că sfârşitul lumii va veni într-o zi de marţi, "poimarţi" referindu-se la miercurea inexistentă de după.

Chile - Brazilia

De la o vreme trec printr-o etapă non-fotbalistică a vieţii. Nu prea ştiu nici ce se întâmplă, nici ce se mai poate întâmpla în domeniu.
Aseară, însă, zapam fără interes de la un post tv la altul şi m-am oprit brusc la un meci de fotbal. M-am uitat confuz în susul ecranului, am procesat un pic şi apoi am strigat, să audă şi nevastă-mea:
"Chile Brazilia doi unu ! E în prelungiri !"
Ne-am uitat o vreme amândoi la meci, la fel de confuzi. Era o atmosferă stranie, împleticindu-se şi revărsându-se spre noi de dincolo de sticla televizorului. Atunci m-am prins că pe ecran CHL - BRA înseamnă de fapt Ceahlăul-Braşov.

Pe scurt despre Oikeumeno

În legătură cu Oikeumeno, esenţial e faptul că e o piaţă liberă.

O piaţă cu adevărat liberă e aceea în care orice bun e mereu de vânzare, chiar şi după ce l-ai cumpărat. Fireşte, atâta timp cât rămâne în proprietatea ta, valoarea lui poate să crească sau să scadă.

Pe o piaţă liberă şi corectă, valoarea personală a unui lucru face să-i crească valoarea de piaţă. De fapt, valoarea de piaţă e cel puţin egală cu valoarea lui personală cumulată de-a lungul timpului, inclusiv cea pe care nu o mai recunoşti; ori de câte ori un lucru contează pentru tine, faci o investiţie în el, iar aceasta îi sporeşte valoarea. Uneori se întâmplă ca oamenii să facă astfel de investiţii „cadou” şi în bunurile altora, însă acest fapt care sfidează logica pieţei e din ce în ce mai rar întâlnit.

În Oikeumeno valoarea personală a unui lucru este publică şi transferabilă. Când vinzi un lucru îl vinzi cu tot ce ai investit în el. Nu poţi înşela clienţii nici sub acest aspect; e uimitor că în trecut aceste înşelătorii se desfăşurau pe scară largă, datorită relativei izolări a minţilor omeneşti.

Cele mai scumpe produse din Oikeumeno sunt cele care nu pot fi revândute, adică mărfurile perisabile care se depreciază mai repede decât distanţa temporală dintre două tranzacţii posibile. Sunt produse de lux, mai ales alimente, destinate bogătaşilor individualişti şi excentrici, care trăiesc după principiul „Carpe diem”.

Săracii, în schimb, cumpără mai ales bunuri ieftine şi durabile de care se ataşează sentimental, în speranţa că le vor creşte valoarea de piaţă.

Notă:  

Originea denumirii Oikeumeno este o chestiune controversată. Versiunea pe care oficialităţile o promovează tacit, fără a o fi afirmat însă niciodată, este simplă: numele pieţei e o formaţie hibridă, între oikoumene, din limba greacă şi oikea meno, din finlandeză.

Păcală şi Orfeu

Când eram la grădiniţă, tovarăşa educatoare ne ducea deseori la teatrul de păpuşi. Îmi plăcea mult şi, poate din cauză că părinţii mei erau prieteni cu tovarăşa educatoare, am continuat să merg la spectacolele teatrului de păpuşi şi după ce am ajuns la şcoală, pentru încă vreo patru ani.
Mergeam împreună cu un coleg de clasă. Sala era plină de puştime de grupa mare, mijlocie sau mică, dar ţin minte că erau şi destui copii mai mărişori, ca noi; nostalgici, probabil.

Într-o primăvară am văzut un spectacol mai aparte, unul din puţinele pe care mi le aduc aminte. Era "Isprăvile lui Păcală". Un teatru de păpuşi, însă Păcală era interpretat de un actor. Avea o căciulă foarte înaltă şi părea nu doar amuzant, ci şi amuzat de situaţiile din scenariu.

După mulţi ani de atunci am citit un studiu al cercetătoarei Sabina Ispas, în care îl numeşte pe Păcală "personaj infernal", care îşi provoacă partenerul şi îl determină să-şi dezvăluie latura întunecată a personalităţii. Probabil că aşa este.
Ţin minte şi acum isprăvile lui Păcală şi mai ales pe cea de la moara dracilor. Atunci, după ce îi mătrăşise bine pe draci şi tot sistemul, a venit momentul ca Păcală să se etaleze în mod magistral: s-a apucat să cânte. Un cântec săltăreţ, de prin Oltenia sau Teleorman, din câte îmi aduc aminte. Păcală cânta, iar dracii îl acompaniau la cobze, cumva obligaţi de situaţie, dar cu frenezie şi în delir. Cântecul acela zglobiu avea o forţă constrictivă teribilă şi ascunsă; dracii, învinşi şi vai de mama lor, erau puşi nu doar să joace după cum le cânta Păcală, ci să îi şi ţină hangul.

*

În infern a mai coborât un alt erou mitologic, Orfeu. 

Nu s-a dus să macine cenuşă la moara dracilor, ci să îşi salveze soţia, pe Eurydice. Cântând din liră a reuşit să-l îmblânzească pe Cerber, cumplitul câine cu trei capete, paznic al infernului şi să-l înduplece chiar pe Hades, stăpânul lumii subpământene. Mai departe, legenda o ştiţi sau o puteţi afla.

Cu totul altfel decât Păcală trebuie să fi cântat Orfeu în infern. Ce-i drept, el mersese acolo în alte scopuri.

*

Cât despre mine şi colegul meu de clasă, pe la începutul clasei a cincea am fost pentru ultima oară la teatrul de păpuşi.

Când am ieşit din sală, după un spectacol foarte reuşit, era o zi frumoasă de toamnă, blândă şi aurie. Ne-am uitat atunci unul la celălalt şi ne-am dat seama că suntem băieţi cam mari şi nu ne mai stă bine pe la teatrul de păpuşi. 

De-atunci şi până la sfârşitul şcolii generale am mai mers doar pe la filme, care însă nu m-au prea pasionat niciodată.

Eforturi

Am câţiva cunoscuţi care încearcă să se menţină în formă practicând trasul de fiare la sală. Pentru mine e o chestie foarte demoralizantă, pentru că, după ce depui destul efort ca să le mişti, fiarele revin la forma iniţială.
Este, deci, o cheltuială inutilă de energie.
Le-am sugerat oamenilor ca, în loc să meargă la "sală", să descarce baloţi şi lăzi de bere, să dea la coasă ori să sape şanţuri. În acest mod ar ieşi mai ieftin, nu ar plăti nimic, iar ceilalţi lucrători se vor bucura, desigur, de acest ajutor nesperat şi gratuit. În plus, rezultatele se văd: în timp ce la sală aparatele rămân de obicei aşa cum le-ai găsit, după trei ore de muncă la târnăcop şi lopată apare în general un şanţ foarte frumos.

Pentru doritorii de efort gratuit, eu aş plasa, pe râurile mari ale ţării, nişte galere - unde s-ar intra pe bază de voluntariat. Tragi la rame, te bucuri de peisaj şi îţi fortifici musculatura. Galerele acestea pot fi folosite pentru transportul de mărfuri şi persoane, o chestie utilă.

Însă pentru mulţi oameni activitatea fizică a devenit un scop în sine; ei vor să fie "în formă". Pentru ce? pentru a fi în formă. Aşa încât fizicul uman e pus în slujba unei perversiuni metafizice.

Suprapopulare

"Vecinul Neculai Giuga primise cu dragă inimă s-o peţească pe fata lui Lache Trufaşu, găsind că împerechere mai potrivită ca asta nu se făcuse de mult în sat. Băiatul, cine nu-l ştie, e fecior de oameni gospodari, ascultător şi bun de muncă, iar fata nu-i deloc urâtă, are zestre bunişoară şi, judecând-o după mă-sa, nu-i din neamul celor care să-ţi toarne la copii cu nemiluita. Unul, doi cel mult şi gata, s-a oprit. Altele - anul şi găvanul."

(Fănuş Neagu- "Ningea în Bărăgan")

*

Într-o carte a scriitorului polonez Arkady Fiedler aflasem despre un lac canadian în care trăiau doar ştiuci. Ştiucile mari le mâncau pe cele mai mici, acestea pe cele şi mai mici ş.a.m.d. Fireşte, nu există ştiuci oricât de mici. Cele mai mici ştiuci sunt cele abia ieşite din ou (icre), iar acestea se hrăneau probabil cu icre de ştiucă (autorul nu menţionează faptul).

M-am gândit atunci cum ar fi dacă am înlocui lacul cu Pământul nostru, iar ştiucile să fie oamenii. Cum ar fi, oare, dacă pe pământ ar trăi doar oameni şi eventual microbi, fără alte animale sau plante.

De multă vreme omenirea are obsesia suprapopulării. Când ne gândim la 100 de miliarde de oameni, ne gândim de obicei la 100 de miliarde de guri flămânde; asta ar fi problema principală (deşi nici cea inversă nu e neglijabilă; 100 de miliarde de anusuri şi ce ne facem cu atâta rahat).

Părerea mea e că problema hranei e unul din aspectele minore (şi rezolvabile) ale suprapopulării. Se poate mânca hrană sintetică, ori microbi (foarte mulţi, fireşte).

Apoi, putem locui şi pe Lună, pe Marte, Pluton, Sedna, ori pe sateliţi artificiali. Ori ne putem transforma corpul fizic în aşa fel încât să fim noi înşine sateliţi sau planete. Aşa încât neamul omenesc poate nu numai să populeze universul fizic, ci să formeze el însuşi un univers fizic.

Dacă Pământul ar fi locuit doar de oameni, probabil că oamenii şi-ar deveni lor înşişi cele mai puţin interesante entităţi. Copiii ar crede că universul e alcătuit nu din atomi, ci din oameni. Un om ar fi mult mai banal şi mai comun decât un fir de iarbă (specie probabil dispărută) şi chiar decât un fir de praf ori un cub. 

Poate că, urmând tendinţele divergente ale evoluţiei, unii oameni s-ar transforma în copaci, iar alţii în animale carnivore, mâncând oameni (însă aceşti carnivori ar crede probabil despre sine că sunt ierbivori). 

Unii oameni ar începe poate să zboare, asemeni muştelor, păsărilor şi liliecilor; mă întreb ce parte a corpului omenesc se va transforma în aripă. Aş zice că urechile.

În prezent, însă, problema suprapopulării este un moft. 

Dacă aş sta singur într-o cameră, ea ar ajunge foarte repede suprapopulată cu mine însumi. Suntem nişte oameni foarte singuri şi nu prea mai ştim să vorbim. Fiecare răcneşte în felul lui, ajungând în cele din urmă o prezenţă umană insuportabilă.

Toamnă veche

Toamnă veche de oraş,
cerne-mi umbră peste pas;
în amurg de crengi e-ascuns
cornul cerbului de sus
şi-mprejur, în spor domol,
suie frunzele-n pârjol.

Dar părere eşti, şi fum,
toamnă veche fără drum;
când mi-adii fără cărare
şi sorb must din vechi pahare
m-aş întinde-n veci prin vii,
toamnă veche, dac-ai fi.

La nuntă

Într-o zi de vară aprigă mă aflam într-un alai de nuntă.

 Lăutarii cântau pe uliţa satului, ziua în amiaza mare, iar eu pluteam într-un soi de reverie, târşâindu-mi pantofii prin colb. Câteva păhărele de ţuică şi soarele verii se întâlniseră într-o stare de inerţie plăcută, în care puteam să merg şi cu ochii închişi; însă priveam curios în stânga şi-n dreapta. Din când în când, şirul de case se întrerupea şi câte-un drum prăfos se deschidea spre pustiul câmpului.
 Lăutarii cântau mai departe, în transă, de parcă funcţionau pe energie solară; şi deodată, la umbra unui gard, am zărit chipul de neuitat al unui om. Ieşise să asculte muzica de pe drum şi radia o veselie şi o satisfacţie nemaiîntâlnită. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva şi nu cred că am trăit ceva comparabil.
Poate, cine ştie, doar dacă ar învia Freddie Mercury, cu coroana regală pe freză şi ar striga "I want to break free" la 3 metri de mine.
Omul rezemat de gard îşi asculta muzica. Pentru el, poate, o mai frumoasă muzică de petrecere nu ar fi fost cu putinţă. Era muzica lui; şi o gusta din plin. Un gust pe care l-am simţit, poate, doar în vremuri de care nu-mi mai aduc aminte.

 Şi, din păcate, eu eram în alaiul de nuntă, iar omul de la gard - nu.
Aşa-i în viaţă. Trebuie să ştii să guşti şi de pe margine, când auzi lăutarii pe drum. Merită.
 Văzând lumina din ochii lui, am priceput încă o dată la ce nuntă de poveste am venit. Şi-am fost nuntaş fruntaş, chiar dacă nu prea harnic la joc.

 *

Cu dansul am avut dintotdeauna o problemă. Totuşi, când eram mai uşor cu 30 de kile, nu era o problemă să mă produc pe ritmuri disco. Altceva decât disco nu am dansat decât din obligaţie. 

Mai ales mi se pare ciudat ca un bărbat să danseze cu o femeie care nu îi e nevastă, nici prietenă. În mod obişnuit faptul de a sta atât de aproape de o femeie e o chestie foarte nelalocul ei; totuşi, la dans e permis să ţii o necunoscută în braţe. 

Multe persoane care nu ar ţine niciodată o broască udă în palmă dansează cu persoane pe care în mod obişnuit nu le ating. Sincer, nu pricep de ce.

Din frageda pruncie nu am mai reuşit niciodată să mă mişc acceptabil la dansurile populare. Am renunţat de multă vreme să mai încerc. Cu toate astea, merg la multe nunţi unde se aude mai ales muzică populară. 

E bine să joci la nuntă; de aceea pândesc momentul când DJ-ul pune o piesă internaţională şi îmi invit nevasta la dans, de obicei când e cu Romina Power.

La toate nunţile de până acum a fost măcar o piesă cu Al şi Romina; cu o singură excepţie. Acolo a fost doar muzică -să-i zicem- populară. Nevastă-mea a jucat câteva hore şi sârbe, iar eu, compensatoriu, m-am unduit pe o manea cu o blondină.

Cel mai emoţionant moment al nunţii mi se pare tăierea tortului. În acele clipe mereu îmi dă o lacrimă, iar uneori am bocit de-a binelea. 

Tăierea acelei prăjituri a vieţii are dramatismul unui sacrificiu ritual, al unui drum fără întoarcere. Iar în jurul celor doi se cască multă, multă singurătate. 

Septembrie

Ultima lună a verii are o demnitate leonină, deşertică. Până şi numele ei, August, e desprins din măreţia imperială. Soarele se revarsă magistral peste câmpurile arse, parcă amintind încă o dată cine este, înainte de a începe să se ascundă.
Spre sfârşitul lui august, ars de soare şi uscat de secetă, m-aş aştepta să mă transform într-o statuie.

Însă vine septembrie, care îmi aduce aminte că sunt un om de carne. Vine, ca o boală, toamna.

La toamnă cel mai greu e începutul; când totul se mişcă lent şi cadent, ca un animal pe jumătate putred.

Respectul pentru proşti

„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți.” Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică."

( Emil Gârleanu, "Cât un fir de neghină" )

"Dacă te rătăceşti în România, cel mai bine e să o iei spre est, către Delta Dunării."

( Bear Grylls )

*

 Cu câţiva ani în urmă se iscase pe la noi un scandal în jurul unor permise auto false. Nu m-a interesat situaţia, dar m-am întrebat atunci ce îl poate face pe un om fără mari probleme de sănătate, care ştie să scrie şi să citească şi are un IQ acceptabil să opteze pentru un permis auto fals în loc să se ducă, ca tot omul, la examen.

Fireşte, examenul se poate pica. Probabil că există examene pe care unii nu le trec niciodată. Şi asta e o problemă? Se pare că da, mai ales prin prisma utilităţii examenelor. Însă există examene destul de inutile pe care mulţi le driblează chiar din prima, evitând riscul de a le pica. Probabil că, dacă pici examenul, înseamnă că eşti prost. Iar societatea noastră are foarte puţin respect pentru proşti.

E mai bine să fii isteţ şi nemernic decât prost şi cinstit. Acesta este semnul inferiorităţii noastre.

Cred că o societate e cu atât mai avansată cu cât are mai mult respect pentru proşti. În zilele noastre există, bineînţeles, un cult al inteligenţei (practicat mai ales de cei autointitulaţi "atei").

Să fii prost sau să nu gândeşti e poate cel mai mare păcat din acest punct de vedere religios.
Însă, pe alocuri, adoratorii inteligenţei şi-au dat seama că acest mirific vierme mental se complace în propriul cerc vicios. Şi că, de multe ori, "simpletonii" gândesc nu mult, dar bine; suficient cât să ieşi din cerc, dacă îi înţelegi şi pricepi că handicapatul eşti tu.

Liceu

Din păcate, în ultima vreme mi se pare mai relevant nu unde ai terminat facultatea/universitatea din România, ci unde ai terminat liceul. Cel care a făcut un liceu cu ştaif are toate şansele să fie cu o clasă peste unul care a făcut un liceu mai de pe coclauri, chiar dacă ultimul poate avea la facultate note la fel de bune sau mai bune decât primul.
Poate că una e să fii coleg de clasă cu olimpici (inter)naţionali şi alta e să nu. Poate că sunt de vină şi aceşti profesori din învăţământul secundar, semidocţi cu ifose intelectuale -la modă sau nu-, znobi şi znoabe, nefericiţi şi ne. Poate că fac pe intelectualii la clasă şi dau un oarecare lustru elevului care le suportă prezenţa. Cert e că unii elevi ies mai lustruiţi decât alţii şi aşa rămân; e un lustru pe care nu prea se pune praful. Căprarul de la catedră îşi ia uneori, probabil, treaba în serios, chiar şi când generalii dezertează.

Se luau foarte în serios şi altădată; am reţinut un citat aproximativ dintr-o carte care nu mi-a plăcut deloc, a lui Camil Petrescu. În versiunea mai exactă ar fi acesta: "...singurii care-şi fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent şi buclat, sunt profesorii secundari din ţările balcanice, pe când, oriunde, adevăraţii savanţi nu sunt decât nişte simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualităţii."

Viaţa din apă

În aceste zile secetoase mi-am adus aminte că, în copilăria mea, lucrurile stăteau cu totul altfel.
Pe maidanul care pe atunci se întindea în spatele blocului se afla o depresiune naturală, adâncă de vreo 15-20 de centimetri şi în permanenţă umplută de apa ploilor. Pe timp de iarnă balta devenea un mic patinoar, în care majoritatea patinatorilor nu aveau patine; iar în restul timpului era de obicei plină cu mormoloci.

Mormolocii, aceşti mirabili pui de broască, exercitau o fascinaţie profundă asupra noastră şi a copiilor de la blocurile vecine. Distracţia zilnică era să iei un borcan de acasă, să pui în el apă (de la robinet sau din baltă, părerile erau împărţite) şi să îl umpli cu mormoloci.
Spre seară soarta mormolocilor prinşi devenea incertă. Unii copii, cu părinţi mai permisivi (sau alcoolici) îi puteau duce acasă. Dar în general borcanele erau golite, iar mormolocii erau aruncaţi înapoi în baltă sau aiurea. Presupun că, la fel ca şi oamenii, nu toţi mormolocii au acelaşi noroc în viaţă.

Într-o zi, însă, s-a întâmplat ca mormolocii să aibă un răgaz de câteva ceasuri în agitata lor existenţă. Totul a plecat de la un băiat înalt, cu zulufi blonzi, pe nume Mircică.
Ceata de copii forfotea, ca de obicei, pe malul bălţii sau chiar în baltă, pentru captura zilnică. Mircică, însă, privea meditativ spre luciul apei.
-Ce faci, Mircică? l-au întrebat tovarăşii de aventură (băieţi mai mari ca noi, care aveau prioritate la pescuit).
-Şşşşt ! a făcut atunci Mircică. Urmăresc viaţa din apă.
Din clipa aceea toţi ne-am abandonat borcanele şi am urmărit şi noi în linişte viaţa din apă, până la sfârşitul zilei. Mare lucru nu se putea observa, dar era deosebit de interesant.
A doua zi, însă, toţi copiii -inclusiv Mircică- au revenit la îndeletnicirile tradiţionale.

Într-o zi Mircică a venit la noi, copiii mai mici, cu un manual de zoologie, să ne arate fel şi fel de animale de pe lumea asta. Aici, însă, îşi găsise naşul, pentru că eu, aşa mic cum eram, ştiam pe de rost Atlasul Zoologic.
Pe o pagină era desenată, parcă, o scenă in Delta Dunării, iar eu am zărit nişte păsări inconfundabile.
-Astea-s egrete ! am izbucnit plin de încredere.
-Nu... a răspuns Mircică, zâmbind onctuos. Sunt păsări de baltă.

Singur, singur, ...

"Când mă gândesc la adolescenţa mea, nu mă resemnez la gândul că am avut-o; aş fi preferat să fiu altul."
( Jorge Luis Borges, la 78 de ani )

*

Am citit că, dintre cântecele lui Nicu Alifantis, lui Nichita Stănescu îi plăcea foarte mult cel pe versurile poemului "Rar" al lui George Bacovia.
Când eram în ultimul an de liceu, era poezia mea preferată. Dintr-o întâmplare -fericită, probabil- nu ascultasem încă interpretarea lui Alifantis.
La prima auzire am simţit că nu e o interpretare a acelui poem, ci despre acel poem.
Cântecul - e evident pentru oricine - nu respectă măsura şi ritmul incantaţiei bacoviene. Când Bacovia scrie de trei ori cuvântul "singur", Alifantis îl cântă de patru ori. Apoi, când Bacovia îl scrie de încă trei ori, Alifantis îl cântă doar de două ori.
În poem e o monotonie surdă, abisală, care nu transpare deloc din cântec; acesta pare să o evite ori să o oculteze voit într-o tânguire melodioasă, oarecum colocvială.

Omul din poezie, dimpotrivă, e chiar singur; nu e nici măcar cu amintirile lui şi nici măcar cu sine însuşi. E departe, unde nu-l pot ajunge gândurile altora şi, poate, nici ale lui.
Vorbeşte în pustiu despre pustiu, ca şi când şi-ar lua un răgaz, la un han.
Şi merge spre capătul unei lumi unidimensionale care se prăbuşeşte în adimensional, în punct.

*

Eram în ultimul an de liceu; mă plimbam prin ploaie pe o stradă lungă şi goală. Aveam în minte poemul lui Bacovia, iar versurile nu se mai sfârşeau, nici strada.
Acolo m-am părăsit, pe strada aceea. Plimbarea nu s-a terminat niciodată.
Ca să trăiesc mai departe, am sărit în altă curgere a timpului, cu alte chipuri ale întâmplărilor. Se ştie că trăim mereu în plauzibil, dând propria măsură tuturor lucrurilor, însă nu măsura întreagă.

Mantra anti-caniculă

"Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători"      

(versuri de Vasile Alecsandri)

Coama de cal

Am observat la mai multe atlete o podoabă capilară  impozantă. Nu pare să le deranjeze la alergare. Mă gândesc că această chestie e posibil, de fapt, să ajute în vreun fel la învingerea rezistenţei aerului; le flutură în spate precum coama unui cal de curse. E o problemă de mecanica fluidelor, la care nu mă pricep.

Alergătorii pe distanţe scurte preferă părul scurt. Însă mi se pare că toate mamiferele care aleargă mai multe zeci de kilometri pe zi au un fel de coamă, pe cap şi gât sau pe spate. 

*

Mai deunăzi m-am dus să mă tund; după vreo zece minute şi-a vârât capul pe uşa frizeriei un om al străzii. Avea şi el o coamă bogată şi voia să ştie cât costă un tuns la zero. Zece lei. 

A plecat bodogănind. Poate că, un pic mai târziu, a început din nou să alerge.

Falsă legendă despre sciţi

În antichitate, sciţii erau războinici temuţi şi sălbatici. Despre unii din ei se spune că beau sângele celor pe care-i ucideau în luptă, iar alţii, cum scrie Herodot, aveau scuturile acoperite cu mai multe straturi de piele de om.
Unii sciţi locuiau în bordeie, iar alţii în căruţe, străbătând câmpiile din nordul Mării Negre.

Se spune, însă, că într-o zi, în faţa regelui scit Octamasades, s-a înfăţişat un arhitect. Avea cu el planurile celei mai măreţe şi frumoase clădiri care s-ar putea ridica vreodată pe faţa pământului.
Octamasades l-a primit, l-a ascultat cu luare aminte şi a privit, pe sub coiful de aur, planurile templului pe care arhitectul ar fi vrut să-l înalţe pentru gloria regelui sciţilor.
-E, într-adevăr, cea mai frumoasă şi măreaţă clădire care s-ar putea ridica pe pământ, spuse regele. Eşti liber să o construieşti oriunde vrei, cu mâinile tale. E loc destul sub cer...

Şi regele îi arătă întinderea nesfârşită a câmpiei.

Impresie olimpică

Alin Moldoveanu, campionul nostru la tir, e un tip foarte simpatic, o figură de om cum n-am văzut demult. Dacă s-ar lăsa de tir, ar putea să se apuce de comedie, deşi e prea fin pentru ce se produce acum.

Progresul

Parcă, de-a lungul vremii, poporul nostru a fost mereu ceva mai în urmă faţă de tendinţele epocii, deşi le-a urmat uneori prea fidel.

Există o explicaţie simplă pentru asta: la noi "tradiţionaliştii" au fost nimic altceva decât mai inteligenţi decât "reformatorii". Această chestie pare cam pe dos, dar asta e, trăim în ţara lui Cănuţă, om sucit, în care se întâmplă ca retrogradul să fie minte brici, iar progresistul - mai prostalău.

Homeopatie

În noaptea asta, pe la ora două, m-am dus la unica farmacie nonstop din oraş. Din întâmplare, eram singur.
-Bună dimineaţa, i-am spus farmacistei, pe un ton prudent. Aş dori un medicament care să fie bun pentru orice.
Farmacista s-a gândit puţin, apoi a scos din dulap un flacon destul de voluminos.
-Luaţi 0,5 mililitri dimineaţa şi 0,5 seara. Costă 6 lei.
Am cumpărat panaceul. Mi-am luat şi o seringă pentru dozarea cantităţii de medicament.
Din câte scrie pe etichetă, flaconul conţine apă distilată. O să fiu atent la măsurarea exactă a dozelor.


Notă:

Pe la 2 noaptea nu puteam să dorm pentru că, ori de câte ori adormeam, visam cum un vecin cântă la pian.
E vorba de un băiat care în timpul zilei exersează la acest minunat instrument. De 2 ani (nu exagerez) cântă mereu aceeaşi piesă - şi foarte prost. E pentru prima dată când îmi cântă şi în somn - tot aceeaşi piesă, nu altceva. Mă gândesc să îl reclam la poliţie, să vină mascaţii şi să îl dea cu capul de pian.

Aniversare

O voce caldă, adâncă şi visătoare spre largul mării.
Despre el se povesteşte că era bâlbâit; dar, când cânta, nu s-a bâlbâit niciodată.

Să luăm aminte noi, cei care în gângăveala noastră de zi cu zi uităm să înseninăm clipa.

Teutoni

Există o profundă simpatie a românilor pentru lucrul nemţesc.

Mie îmi plac germanii avântaţi şi romantici. Majoritatea românilor, însă, nu şi-l imaginează pe neamţ ca pe Wolfram von Eschenbach ori ca pe Hölderlin bântuind prin munţi.
Românul admiră în general doar platitudinea germană; atât de mult, încât i-ar ridica neamţului o statuie, înfăţişându-l probabil ca pe un inginer disciplinat, gras şi tacticos, cu ochelari şi cravată.

Se pare că nemţii construiesc aşa cum noi improvizăm. Se pricep să pună baze solide, apoi o piatră peste o piatră şi tot aşa, ca purceluşul cel harnic din poveste, care în cele din urmă i-a adăpostit şi pe fraţii lui cei nechibzuiţi.

În memoria populară a rămas o amintire a spiritului constructiv german, în legenda Cetăţii Neamţului:

"Despre întemeierea Cetăţii Neamţului spun bătrânii că, înainte de Ştefan Vodă, cu mult înainte, au venit nişte nemţi pe-aici ş-au silit pe oameni de le-au cărat piatră şi le-au clădit cetatea.
Şi aşa de mult ce i-au necăjit pe oameni nemţii ceia, c-au rămas oamenii săraci lipiţi pământului, pierindu-le vitele cărând la piatră şi, după ce s-au mântuit boii şi caii, au pus şi vacile la jug.
Când s-a mântuit cetatea, rămăsese în împrejurimile acestea numai un bou fără coarne şi o vacă fără coadă.
Mai târziu s-au sculat oamenii de-au alungat pe nemţi şi le-au dărâmat cetatea, dar venind Ştefan în scaunul Moldovei a clădit-o iarăşi." ( "Legende populare", antologie de Gh. Zarafu )

Prejudecăţi

Câteodată prejudecăţile unora pot fi mai bune decât judecăţile altora; aşa încât m-am gândit să enumăr câteva prejudecăţi de-ale mele.

Ca să îmi placă din prima de un om, e bine ca el să fie mare şi gras. E mai bine să fie mic şi gras decât înalt şi slab. Oamenii slabi sunt malefici. 

Şansa în viaţă a oamenilor scunzi e să devină graşi. Cazul cel mai nefericit e al celor scunzi şi slabi, un fel de piticanii anhidre; mă feresc să am de-a face cu asemenea creaturi. Când totuşi ne întâlnim prin forţa destinului, ei nu se aleg cu prea multe lucruri bune din partea mea.

Fireşte, nu trebuie să arăţi ca un luptător de sumo ca să fii un om bun; trebuie măsură, chiar şi în bunătate.

Nu-mi plac bărbaţii prea masculini, nici femeile prea feminine. Am tendinţa să-i privesc ca pe nişte oameni inferiori. E posibil să mă înşel. 

Medicii sunt pentru mine o categorie marginală. Am superstiţia că, dacă întâlnesc un medic ori stau de vorbă cu el, în scurt timp mă voi îmbolnăvi. Chiar se întâmplă. 

Medicii sunt realmente utili, însă numai după ce te îmbolnăveşti; nu e bine să-i vezi înainte.

Am tendinţa să-i consider vecini doar pe cei care locuiesc la etajul meu ori mai jos. Pe ceilalţi, care locuiesc mai sus, nu-i cunosc; e ca şi când ar sta în alt cartier.

Cumpăr în general produse cărora nu li se face reclamă, plec de la ideea că sunt mai bune.

Şedinţa

La vârsta de 93 de ani primul ministru Magnus Latif se hotărî să renunţe la cariera didactică. Până atunci fusese profesor suplinitor, cu jumătate de normă, la un grup şcolar. Nu era o decizie pripită; se gândise la treaba asta de vreo doi ani şi era convins că face un fapt regretabil, dar necesar. Era tânăr şi capabil, se putea reorienta spre multe alte domenii.

În fine, Magnus Latif convocă o şedinţă extraordinară a consiliului de miniştri şi le comunică următoarele: tânăra generaţie nu este imposibil de educat, însă eforturile sunt deosebit de costisitoare pentru societate. Din punctul lui de vedere, toate fondurile alocate învăţământului sunt inutile şi ar trebui redirecţionate către sănătate, în scopul prelungirii speranţei de viaţă. Educaţia tineretului nu este necesară. Actualmente, speranţa medie de viaţă a omului este de patru sute de ani, însă mulţi oameni de şase, chiar şapte sute de ani activează încă în câmpul muncii şi au cariere de succes. În vreo cinci sute de ani, dacă i se alocă suficiente fonduri, cercetarea din domeniul medical va reuşi să prelungească practic la infinit viaţa omului. În plus, tinerii se pot descurca în viaţă şi doar cu ceea ce învaţă în familie.

Miniştrii erau suficient de inteligenţi pentru a-şi da seama că o atare decizie nu era riscantă pentru viitorul omenirii. Mult mai probabil ar fi fost să erupă un supervulcan, sau să aibă loc o invazie extraterestră, decât să dispară în următoarele cinci sute de ani pătura educată a pământenilor ori să îşi piardă posesiunile.

-Se ştie că resursele sunt practic nelimitate, spuse Oleg Kimya, ministrul industriilor. Însă trebuie foarte multă muncă pentru a le putea folosi şi foarte multă grijă pentru a nu le distruge. Putem întreţine oricât de mulţi oameni needucaţi; dar asta înseamnă să avem mereu grijă de ei. De asemenea, etica ne obligă să le oferim şi lor viaţa nelimitată, de îndată ce vom fi în posesia ei.

-Sunt de acord cu această decizie temporară, spuse ministrul ştiinţelor, Tarik Mahusay. Sunt convins că e temporară. Aceste fonduri, redirecţionate către cercetarea medicală, îi vor da un impuls fără precedent; iar rezultate colaterale ale cercetării vor putea servi reconsiderării problemei învăţământului. Din perspectiva noilor achiziţii ale tehnicii medicale, efortul de a educa tânăra generaţie nu va mai fi atât de costisitor, ba chiar ar putea dobândi o nouă componentă etică.

-E posibil, domnule Mahusay, spuse Magnus Latif. Până atunci îi vom lăsa pe aceşti copii să facă ce ştiu ei mai bine: să se joace. Se vor juca de-a şcoala şi de-a universitatea; le vom da diplome de absolvire, iar unii din ei vor ajunge profesori în aceste şcoli de jucărie. Se vor juca de-a industria şi economia, chiar şi de-a statul şi societatea. Ca să fim corecţi, le vom spune de la început şi le vom reaminti mereu că toate acestea sunt de jucărie - iar ei se vor bucura. Îi vom veghea cu grijă, deşi în lumea pe care le-o oferim nu vor avea cum să facă prostii prea mari. Cândva ne vom bucura şi noi şi ei de viaţa fără sfârşit. Iar ei vor crede că s-au născut eterni şi că oamenii au fost aşa dintotdeauna.