Bulă în tren

Când Bulă s-a dus cu trenul la mare şi s-a uitat pe geam, şi-a făcut socoteala că nu-şi va mai cumpăra bilet de întors, pentru că se va întoarce cu un pom.
Într-adevăr, dacă ne uităm pe fereastra trenului în mişcare, ni se pare că pomii merg în sensul contrar nouă; poate chiar merg.

Percepţia curgerii timpului seamănă oarecum cu situaţia lui Bulă în tren. După unii, trenul se mişcă, iar pomii stau. După alţii, trenul stă, iar pomii se mişcă. După alţii, se mişcă şi trenul şi pomii. E ceva mai greu să susţii că şi trenul şi pomii sunt de fapt în repaus.
Important e însă faptul că timpul -cu pomii de la marginea drumului- curge în sens contrar celui în care mergem.
Aceasta, pe cât e de evident, pe atât e de bizar, pentru că ni se pare că lucrurile curg şi îmbătrânesc o dată cu noi. Ni se pare că pomii merg în acelaşi sens ca noi.

Încercaţi să vă imaginaţi că un pom văzut din trenul în mişcare merge în aceeaşi direcţie şi sens ca şi trenul. Cu puţin exerciţiu, nu e greu. Fireşte, asta implică o percepţie deformată a mişcării (pe care, de fapt, o avem şi ne-am obişnuit cu ea).
În cele din urmă, oricât ar fi de departe, pomul va dispărea din orizontul vizual; iar noi vom crede că el merge în continuare o dată cu noi, în sensul nostru de mers, doar că l-am dat cumva uitării. Uneori pomul e zărit din nou pe fereastră, dar asta nu pentru că merge o dată cu noi, ci pentru că timpul e ciclic.

Ne e greu să credem că lumea înconjurătoare nu se mişcă alături de noi, ci dimpotrivă. Credem -greşit- că acelaşi curent mişcă şi lumea şi pe noi. Fără această credinţă deşartă, însă, ne-am simţi îngrozitor de singuri, mergând spre nicăieri, cu lumea întreagă trecând -sau stând- pe lângă noi. Ca Bulă în tren.
Singura şansă de a nu fi singuri e să încercăm să legăm vreo conversaţie cu ceilalţi pasageri ai trenului, singurele entităţi care merg în acelaşi sens ca şi noi. Probabil că asta a făcut şi Bulă, iar spusele lui memorabile au ajuns de la unul la altul, sub formă de banc, până la mine.