La nuntă

Într-o zi de vară aprigă mă aflam într-un alai de nuntă.

 Lăutarii cântau pe uliţa satului, ziua în amiaza mare, iar eu pluteam într-un soi de reverie, târşâindu-mi pantofii prin colb. Câteva păhărele de ţuică şi soarele verii se întâlniseră într-o stare de inerţie plăcută, în care puteam să merg şi cu ochii închişi; însă priveam curios în stânga şi-n dreapta. Din când în când, şirul de case se întrerupea şi câte-un drum prăfos se deschidea spre pustiul câmpului.
 Lăutarii cântau mai departe, în transă, de parcă funcţionau pe energie solară; şi deodată, la umbra unui gard, am zărit chipul de neuitat al unui om. Ieşise să asculte muzica de pe drum şi radia o veselie şi o satisfacţie nemaiîntâlnită. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva şi nu cred că am trăit ceva comparabil.
Poate, cine ştie, doar dacă ar învia Freddie Mercury, cu coroana regală pe freză şi ar striga "I want to break free" la 3 metri de mine.
Omul rezemat de gard îşi asculta muzica. Pentru el, poate, o mai frumoasă muzică de petrecere nu ar fi fost cu putinţă. Era muzica lui; şi o gusta din plin. Un gust pe care l-am simţit, poate, doar în vremuri de care nu-mi mai aduc aminte.

 Şi, din păcate, eu eram în alaiul de nuntă, iar omul de la gard - nu.
Aşa-i în viaţă. Trebuie să ştii să guşti şi de pe margine, când auzi lăutarii pe drum. Merită.
 Văzând lumina din ochii lui, am priceput încă o dată la ce nuntă de poveste am venit. Şi-am fost nuntaş fruntaş, chiar dacă nu prea harnic la joc.

 *

Cu dansul am avut dintotdeauna o problemă. Totuşi, când eram mai uşor cu 30 de kile, nu era o problemă să mă produc pe ritmuri disco. Altceva decât disco nu am dansat decât din obligaţie. 

Mai ales mi se pare ciudat ca un bărbat să danseze cu o femeie care nu îi e nevastă, nici prietenă. În mod obişnuit faptul de a sta atât de aproape de o femeie e o chestie foarte nelalocul ei; totuşi, la dans e permis să ţii o necunoscută în braţe. 

Multe persoane care nu ar ţine niciodată o broască udă în palmă dansează cu persoane pe care în mod obişnuit nu le ating. Sincer, nu pricep de ce.

Din frageda pruncie nu am mai reuşit niciodată să mă mişc acceptabil la dansurile populare. Am renunţat de multă vreme să mai încerc. Cu toate astea, merg la multe nunţi unde se aude mai ales muzică populară. 

E bine să joci la nuntă; de aceea pândesc momentul când DJ-ul pune o piesă internaţională şi îmi invit nevasta la dans, de obicei când e cu Romina Power.

La toate nunţile de până acum a fost măcar o piesă cu Al şi Romina; cu o singură excepţie. Acolo a fost doar muzică -să-i zicem- populară. Nevastă-mea a jucat câteva hore şi sârbe, iar eu, compensatoriu, m-am unduit pe o manea cu o blondină.

Cel mai emoţionant moment al nunţii mi se pare tăierea tortului. În acele clipe mereu îmi dă o lacrimă, iar uneori am bocit de-a binelea. 

Tăierea acelei prăjituri a vieţii are dramatismul unui sacrificiu ritual, al unui drum fără întoarcere. Iar în jurul celor doi se cască multă, multă singurătate.