Savantul Grigore Moisil povestea cândva că un cunoscut, confrate şi autor, i s-a plâns de calitatea proastă a hârtiei şi tiparului pe care destinul le rezervase operelor lui. Respectivul se îndoia de faptul că acestea vor fi transmise în bune condiţiuni posterităţii; unele litere începuseră, după câţiva ani, să se şteargă.
Într-adevăr, dacă răsfoiesc un curs universitar tipărit, de pe care a învăţat tatăl meu, trebuie să întorc paginile cu o oarecare grijă; altfel riscă să se rupă. E un caz izolat, însă, după mai multe zeci de ani, foarte multe cărţi, majoritatea, vor ajunge în aceeaşi stare.
Grigore Moisil remarca fragilitatea din ce în ce mai accentuată, de-a lungul istoriei, a materialelor pe care omenirea îşi scrie memoriile. Hârtia e mult mai puţin durabilă decât pergamentul ori papirusul; poate după cum betonul armat îmbătrâneşte mai repede decât cărămida.
Soluţia propusă de Moisil, simplă şi logică la vremea respectivă, era reeditarea lucrărilor. Astăzi, cu tot progresul în domeniul stocării datelor, nu ştiu ce măsură de conservare ar fi mai potrivită.
Am ajuns să prefer cărţile tipărite pe hârtie proastă. Probabil că nu îmi vor supravieţui fizic multă vreme. Când le ating paginile simt o materie aproape la fel de perisabilă ca şi cea din care sunt alcătuit. E o apropiere de nepreţuit.
O materie umilă şi divină; aproape ca şi materia neprefăcută de om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu