Cum a scăpat jupân Mihalache de moarte

Jupân Mihalache se născuse în zodia Scorpiei; era un negustor bogat, temut şi viclean, a cărui faimă răzbătuse mult dincolo de târgul în care se născuse şi trăise şi de colţul lui de ţară.
În ziua aceea s-ar fi bucurat, ca de obicei, la împlinirea unei vârste. Dimineaţa se arăta mohorâtă, ca mai întotdeauna de ziua lui, când se gândea cu plăcere la ospăţul pe care avea să-l întindă la ceasurile amiezii. Doar că, demult, o prezicătoare vestită îi spusese că va muri chiar în ziua când va face patruzeci şi cinci de ani; era chiar ziua de azi.

Acel gând îngrijorător nu-i dădea pace de când se trezise. Jupân Mihalache era un om şiret şi pătrunzător, în stare să înhaţe peştele din baltă de şira spinării, iar acum simţul lui care nu dădea greş îi spunea că nu-i de glumă.
Într-adevăr, una din slugi tocmai veni să-i spună că peste noapte, dintr-o pricină neştiută, se frânsese unul din stâlpii de lemn ai casei; jupân Mihalache clătină din cap şi, luând cuţitaşul de argint ca să taie marginea unei scrisori, îşi crestă adânc şi degetele de la o mână. Sluga îl privi atunci într-un fel ciudat, care nu-i plăcu, ca un animal de pradă stârnit de vederea sângelui. Hotărât lucru, nu era de stat în casă; jupân Mihalache îşi îmbrăcă hainele de sărbătoare şi ieşi singur pe uliţele târgului.
Prin ceaţa groasă ploua mocăneşte; părea că nu mai e nimeni pe drum, când abia reuşi să se ferească, în ultima clipă, de izbitura unei trăsuri. Ceva mai încolo, jupân Mihalache se trezi ameninţat, ziua în amiaza mare, de pistoalele unor răufăcători nou veniţi în târg şi, întâia oară în viaţă, fu jefuit de punga cu galbeni, pe care le-a aruncat-o fără să crâcnească. Ştia în sinea lui că nu vor trage cu pistoalele; totuşi, în asemenea ciudată zi, aşteptă o vreme, speriat, izbitura unui glonţ netrebnic din ceaţă, care totuşi nu veni.

Alergând înapoi pe drum, jupân Mihalache s-a împiedicat şi a căzut cu totul într-o bulboană noroioasă; ieşit din ea, avea mai mult chipul unui neom.
Atunci şi-a dat seama că moartea e într-adevăr aproape şi se joacă cu el precum mâţa cu un şoarece. Dar jupân Mihalache era un om chibzuit şi foarte prefăcut, aşa încât a încercat o prefăcătorie cu adevărat mare.
S-a îndreptat, prin ceaţă, la cea mai mare răspântie a târgului, lângă han, şi s-a întins ca mort sub un nuc rămuros. A stat întins ceasuri în şir şi a auzit mulţi paşi în preajmă. Oamenii l-au luat, la început, drept beţiv. Câţiva i-au scotocit buzunarele şi brâul, fără să mai găsească parale. Hainele erau prea noroite, însă unul i-a dezbrăcat îndată mantaua scumpă, rostogolindu-l ceva mai departe sub nuc.
Spre seară, câţiva trecători îşi dădură cu părerea că e mort. Unul din ei îl lovi puternic cu ciomagul peste picioare, însă jupân Mihalache era deprins cu răbdarea adâncă. Altul se apropie de el şi spuse că, după miros, trebuie să fie mort de vreo două zile. Asta nu-i plăcu jupânului şi trebui să o rabde pe deasupra, deşi, ca mai toţi târgoveţii din vremea aceea, Mihalache nu era prea dedicat igienei, iar mirosul nămolului din bulboană nu era nici el îmbietor.
Bănuiala că omul întins pe jos e mort îi făcu pe trecători să se îndepărteze repede. Sosi seara, apoi noaptea şi niciun alt trecător nu se mai apropie de nuc. Un câine hoinar veni şi îl trase o vreme cu dinţii de picioare. Mihalache se temu puţin că va ajunge hrana câinilor; dar câinele s-a oprit deodată şi s-a îndepărtat, iar altul nu a mai venit.

La cel dintâi cântat al cocoşilor, jupân Mihalache s-a ridicat de sub copac, şi-a netezit hainele nămolite şi s-a dus acasă. A trăit mulţi ani după aceea şi poate mai trăieşte şi astăzi, deşi nu cunosc niciun om care să fi trăit atâta vreme.